Descântecul ăsta de viață e ca o șoaptă,
aproape o cărare șerpuită ce nu știi unde duce,
aproape un râu repede ce stă să despartă,
aproape o rană, o pedeapsa amară sau dulce...
E ceva nemaivăzut, nemaiauzit, o zbatere mută,
o cădere ce îngenunche și-o vitează-nălțare,
o rătăcire oarbă prin ceață și-o regăsire durută,
patimă presărată pe umărul cald - răsuflare...
Descântecul asta de viață pare să te soarbă,
aprinde foc în privire și jăratec în piept,
miroase malițios și proaspăt a verde în iarbă
culcuș călcâiului meu stâng sau drept...
Descântecul ăsta de viață în șoaptă se spune,
încâlcite-i sunt vorbele, abia de-l mai știu,
insomnie - blestem și povară de rele și bune,
îi tac înțelesul atât de demult și atât de târziu...
