Atâția erau printre noi.
Au plecat,
nu mai sunt decât umbre de pași
și borne de piatră,
o mulțime de urme pe jumătate păşite,
atingeri pe jumătate ce stau să zboare,
ce stau să cadă...
Au fost copaci discreți
la marginea unui drum oarecare,
lăsând să le cadă frunzele pe orice pământ,
fructele și le adăposteau
sub pașii trecătorilor singuratici,
umbre le tremurau șubred ca-n somn sau în ploaie,
în noapte, în pleoape...
rugăciune amintirii ce stă să zboare,
ce stă să rămână,
ce stă să fie uitată...
Pașii lor nu mai sunt decât umbre
și bornele nu se topesc, nu dispar ...
