Ca-n leagănul copilăriei din funii
legate de creanga nucului din fața casei,
acolo te-am așezat, în cotitura aortei,
alături de câteva lacrimi uscate,
de visele noastre țanțose, cocoșești,
ca pe-o adiere de fân ud în nările verii,
după ploaia în hohote
din trecutul nostru decolorat...
Furișam deseori povești la vreme de seară,
și cuvinte îndelung frământate
din aluat de cozonac și prescură,
în golul dintre umbrele noastre
cu frunțile lipite și pletele în vânt...
Ne târam prin praf tălpile goale
și-adulmecam îndrăznelile nou-nouțe
și fricile vechi, dându-le, impertinent, cu tifla
ori de câte ori le prindeam
din zborul lor peste gardul de nuiele,
ultima frontieră a copilăriei noastre...
Și atât era de bine că,
parcă ne durea
și ne tămăduia în același timp...
