Odată, ca niciodată a fost o noapte...
așa spuneai surâzând întunericului
și inima începea să-mi tremure
și să bată din copită
ca un pur-sânge înaintea săriturii,
adulmecându-te cu lăcomie...
Aveai stele deasupra capului
și mii de povești de spus lumii și mie,
te decupam din umbrele de prin unghere,
mă lepădam de mine de trei ori câte trei
și aruncam peste umăr
fricile adunate peste zi...
iar în urmă îmi înfloreau macii
și se ridica iarba în vârful picioarelor
să-mi mângâie gleznele.
Aduceai apă vie, smirnă și vânt sălbatic
în care dansau ielele arșiței,
odată ca niciodată...
dar nici măcar tu nu știai
că era ultima dată...
