Grea zi, Joia...
zi în care, de regulă, uitam să fim noi,
eram tu și eu...
Pe-atunci îți plăceau mâinile mele tăcute
ca ale statuii din parcul unde toamna
cad frunze degeaba - îl mai știi, nu- așa? -
iar mie-mi plăceau, mai cu seamă,
adevărurile amărui pe care le presărai
în urmele pașilor furișați
către și dinspre existența noastră fragilă,
menită a fi relativă...deși nu era.
Faptele noastre repetabile -
tălpi ude, calde și leneșe lăsând urme-n nisip,
în locuri unde nu erau valuri
să ne șteargă închipuirea plină de nuduri
și de mii de motive
în numele cărora ne luam libertatea
de a ne iubi în fiecare zi a săptămânii,
chiar și Joia...
