Câteodată, destul de rar,
ni se întîmpla fără motiv
să şerpuim buimăciţi printre noţiuni abstracte,
ba chiar, cel mai adesea,
curgeam în direcţii complet opuse,
opaci, surzi şi abrupţi.
Tăcerea aceea scorojită
ne era decorul, scena şi figuraţia
în piesa noastră cu accente antice.
Gândul prăfos, tivit cu danteluri desuete
şi cu prea devremele pe care-l trăiam,
atârna în falduri amare, o cortină neverosimilă,
în spatele căreia ne sărutam pe ascuns,
transparenţi și abia atingandu-ne umbrele,
ignorând scenariul și indicaţiile din regie,
pierzând şirul şi sărind peste replici,
inconştienţi cabotini,
nerăbdători să probăm finalul promis...
până când moartea ne va despărţi...
