NU, te vreau !

revederea

 Durere de cap. Amețeală. Amorțeală. Durere musculară. Totul sună a reclamă pentru cine știe ce pastilă minune care le rezolvă pe toate. Doar că eu nu cred că ace  există. Vreau sa mă afund în continuare într-un somn pe care tocmai îl pierdusem, însă luminile enervante îmi încălzesc obrazul stâng.
-Să tragă cineva perdeaua!rostesc cu greutate.
 Aleg să nu deschid pleoapele ca să privesc în jur. Poate lumina o să dispară și o să revin la starea mea de odihnă. Descurajat de faptul că nimeni nu sare să mă ajute cu lumina deschid ochii lent.
Într-o ceață rară încep să disting camera în care mă aflu. Sunt în camera cu ceasul uriaș, intins pe canapea, învelit cu o patură și cu degetele de la picioare la vedere.
-E cineva aici?
   Liniște. Liniștea și lumina enervantă care încă îmi alunecă pe față. Îmi pieptăn părul cu degetele și arunc o privire pe măsuța de cafea care se află la doi pași distanță de mine. Un bilețel scris pe care nu îl pot descifra.
   Mă împing într-unul din coate astfel încât să prind repede biletul și revin la poziția inițială.
 

Am plecat la expoziție. Să iei pastilele, te vor trata de TUPEU!
 

    Nu s-a semnat. Nici nu cred că era nevoie. Flavia știe să se facă remarcată. De altfel, dintr-o mie de persoane cred că sunt capabil să o recunosc. DA! Chiar și cu amețeala mea. Însă ceea ce nu știe ea este că tupeul meu nu poate și nici nu trebuie tratat. Atitudinea ei față de mine, cu siguranță trebuie schimbată!
     Se pare că lumina  nu vrea să îmi dea pace. Într-un colț îndepărtat al minții mele îmi aduc aminte tot ceea ce i-am spus Flaviei aseară. Pentru un moment, îmi închid ochii încercând să alung situația penibilă. Amuzat de faptul că s-a descurcat destul de bine, nu pot să nu fiu mândru de faptul că i-am gustat buzele încăpățânate.
  Mă ridic victorios de gândul că nu am să mai ratez nici o clipă din ziua  frumoasă pe care o pot petrece în Iași. Mă apropii de valiza mea și scot o cămașă curată cu o pereche de pantaloni negri. Oricât de amețit aș fi, nu uit de micile detalii care fac diferența. Chiar dacă este o expoziție de materiale textile, toți cei prezenți sunt obsedați de modul în care te afișezi. Sunt fel și fel de persoane, cu idei diverse și stiluri vestimentare atât de ciudate încât, pentru unii, poti jura că e bal mascat. Prefer să fac parte din acea clasă de oameni care să se îmbrace elegant dar care să nu iasă prea mult în evidență.
     Gata aranjat îmi prind ceasul de mână și constat cu surprindere că limbile lui ating ora patru. Ratasem jumătate din eveniment și din zi. Mai erau două ore și se incheia prima parte a expoziției.
    Sunt distras de sunetul ciudat ce îl provoacă stomacul meu și nu pot să îl contrazic. Prind pastiluța albă de pe masa de cafea și o arunc în buzunar. Nu am nevoie ca cineva să aibă grijă de mine, pot avea și singur!
    Zece minute mai târziu cobor scările trecând în dreptul salonului în care expoziția se desfășoară. Ceva îmi spune să mă opresc și să trag cu ochiul, măcar din curiozitate. Cum am spus: oameni îmbrăcați în fel și chip, cu coafuri din ce în ce mai neîntâlnite și zâmbete care apar atunci când văd un material cu o denumire mult mai interesantă decat părul lor vopsit.
    Privirea îmi alunecă pe un coc blond oprit la standul cu numărul cinci. Flavia pipăie interesată un material, de culoarea boxerilor mei. Îi spune ceva vânzătoarei care îi zâmbește scurt.
-Intrați, domnule?mă întreabă un băiat scund care trece pe lângă mine.
-Nu, sunt bine.
    Revin cu privirea asupra fetei. Ea și Paul verifică unul din materialele agățate. Scutur din cap orice fantezie și mă răsucesc pe călcâie pornind spre restaurantul hotelului. Chiar cred că este timpul să îmi savurez micul dejun de la ora patru!
-Cosmin!aud în spatele meu și mă întorc curios.
Recunosc imediat silueta ce se apropie de mine și îngheț pe loc.
-Nu pot să cred cât de mică e lumea!exclamă bărbatul din fața mea. Nu te-ai schimbat deloc, Cosmine!
Nici el nu s-a schimbat atât de mult. E același schelete ambulant, alb la față.
-Alex, ce e cu tine aici?întind mâna pentru a ne saluta.
-Eu m-am mutat în Iași de aproape doi ani, meritul iubitei mele care s-a înscris la o facultate din zonă.
-Eh cum așa? Și pub-ul din București?
-L-am vândut și cu banii obținuți am deschis aici o cafenea micuță.
-Bravo ție, ai îmbinat utilul cu plăcutul!
-Se pare că da, am avut noroc de o femeie frumoasă care să îmi arate un drum cu totul altfel decât cel pe care îl vedeam eu, la momentul respectiv. Dar lasă, ce e cu tine în acest capăt al țării? Nu îmi spune că o ieșeancă te-a ademenit!
-Nici o șansă, omule! Un eveniment care are loc în hotelul ăsta...
-Mmm... Dana încă nu îți dă pace, ah?
-Parcă nu ai ști!
Și știa foarte bine faptul că, ori de câte ori mama avea nevoie de mine, îmi schimbam programul ca să o ajut. Ce nu știa el era că de data   aceasta aș fi în stare să îmi schimb programul chiar și pentru o tipă.
-Textil Expo, ah?spune surprins.
-Da. Ai auzit de el?
-Păi, Ilinca mă tot bate la cap să schimb perdelele din cafenea și am zis să caut poate găsesc ceva interesant. Dar unde mergi, evenimentul e în cealaltă parte?
-Mi-am făcut plimbarea, vreau să merg la restaurant să mănânc. Vii?
-Normal, o dată în viață te prinde omul la Iași.
Râde zgomotos și mă bate pe spate fericit. Pe Alex îl cunosc de când avea pub-ul în București. A fost primul local care mă acceptase ca ajutor de bucătar la vârsta de 17 ani. La început au fost sceptici în ceea ce privește determinarea mea de a profesa o astfel de meserie, însă la nici un an de la angajare ajunsesem să le fac propuneri pentru meniul locației. Bine, să fim serioși, un pub nu are cine știe ce preparate de oferit, însă am reușit să îi conving să facă meniul după imaginația mea.
-Ah, nici nu știi ce mă bucur că te-am întâlnit!exclamă Alex în timp ce își trage scaunul pentru a se așeza.
Îi zâmbesc la fel de mulțumit destinului care ne-a ajutat să ne regăsim. Poate starea mea nu e una plăcută, însă revederea unei persoane care a avut un rol important în viața mea mă face să îmi revin ușor, ușor. Aveam o senzație de intimitate, omul ăsta îmi știa toate nebuniile adolescenței mele, iar din momentul în care am plecat din firma lui a fost fericit că am pășit pe un drum în continuă evoluție.
-Și David ce face?mă întreabă în timp ce studiează meniul găsit pe masă.
-E bine, cu facultatea. Este acum cu o tipa, însă nu pot să zic că o să fie ceva de durată.
-Înțeleg ce spui, știu foarte bine ce părere ai despre relațiile serioase.
-Nu face pe deșteptul, ripostez eu, nu mai sunt puștiul ăla!
-Îmi dau seama, spune amuzat. Te-ai maturizat în exterior, căci mentalitatea cred că a rămas la fel!
-Aici nu te pot contrazice, consimt într-un final.
După ce chelnerul ne-a luat comanda, Alex a mai stat o oră în compania mea după care s-a scuzat că trebuie să plece. Viața merge mai departe. I-am mulțumit pentru tot ceea ce făcuse pentru mine și pentru faptul că și-a rupt din timpul lui ca să mai stăm de vorbă, după care s-a retras.
Am fost întodeauna de acord cu faptul că unele lucruri se întâmplă cu un scop, iar venirea mea la Iași s-a dovedit a fi una din cele mai bune alegeri. Câte șanse ar fi fost să mă reîntâlnesc cu unul din foștii mei șefi tocmai aici? Una la un milion, cred. Însă destinul are așa un farmec al lui să își bată joc de noi punându-ne în niște situații neașteptate. Cred că râde copios de noi, ori de câte ori, rămânem proști în fața acestor momente.
Mai iau o înghițitură din cafeaua mea și mușc din sandwich-ul adus. Îmi relaxez mușchii pe spătarul scaunului și mai am un pic să mă înec cu bucata de pâine când aud:
-Aici erai!
Mă întorc și rostesc:
-Unde altundeva?
-Noi am terminat cu expoziția pe ziua de azi, spune Paul în timp ce se așează pe scaun.
Nu îmi amintesc să îl fi invitat la masă. Mă uit după Flavia, însă nu o găsesc.
-Și ce imi spui mie?rostesc ironic.
-Am zis să mergem să vedem Palatul Domnesc de la Ruginoasa, ce spui?
-E cumva la 60 de kilometri de Iași?
-Da, de ce?
-Un loc mai apropiat nu găseai?
-Nu fii morăcănos, ne ești dator cu o ieșire după ce ne-ai lăsat singuri toată ziua!îmi spune pe un ton care, sincer, mă cam irită.
Mă aplec deasupra mesei și îi prind mâinile.
-Scuză-mă iubito, data viitoare am să fiu mai atent! rostesc pe un ton melodic.
Își retrage repede mâinile din strânsoarea mea și priveșe în jur ca să fie sigur că nimeni nu a observat momentul nostru.
-Zi, mergi!
-Merg, merg. Dar ce țipi așa?
Poate aveam eu o starea ciudată, însă el chiar ridicase vocea