NU, te vreau !

realitatea

A doua zi de dimineață cei doi erau pregătiți să plece la expoziție. După incidentul de ieri, nu am mai schimbat nici un fel de impresii. I-am condus în fața hotelului după care m-am avântat iar în Time Out. Am stat singur în fața unui pahar plin cu whiskey și m-am gândit la următoarele mele mișcări. Avusesem grijă să ajung la o oră rezonabilă și să nu îi deranjez pe colegii mei de apartament.
Îi privesc cum se aranjează de plecare. Cred că am cuvântul perfect pentru felul în care ei se comportă cu mine: ignoranță. Sunt doar un șofer care i-a adus până aici și nimic mai mult. Pufnesc în sinea mea. Dacă ei consideră că toată situația mă afectează, se înșeala amarnic. Și încă nu știu ce le pregătesc.
Mă ridic cu gândul să comand micul dejun în cameră când o aud pe Flavia rostind:
-Cosmin, așteaptă.
Îl lasă pe  Paul să iasă din cameră și închide ușa în urma lui.
-Diseară se organizează un dineu în hotel, au fost invitați toți cei care au participat la expoziție.
Dacă e ramura de măslin pe care mi-o întinde, se înșeală. Planul meu tot îl aplic.
-Așa și?
-Mă gândeam... dacă te interesează să vii cu noi. O să stăm cu toți cei care au fost și la lansarea SINED. Au rezervat o masă și... un loc pentru tine.
Trecuseră câteva minute de liniște încordată, refuzam să îi dau un răspuns pe loc. Încă voiam să îmi duc planul la bun sfârșit.
-Măcar gândește-te, te așteptăm!
Mă așteaptă? Ei? Sau ea?Pun mâna pe telefonul din cameră și încep să rostesc ce aș dori să mi se aducă la micul dejun, ignorând prezența Flaviei.
Observându-mi vocea fermă, zâmbește scurt și iese. Doar nu aveam de gând să dansez după cum îmi spune ea! Nu?
Ma relaxez pe canapeaua ce mi-a odihnit trupul în aceste zile și nu pot să cred că a mai rămas o noapte. Pot spune că devin ușor nostalgic, prinsesem vibe-ul orașului și îmi plăcea zona. Viața din București mi se părea atât de îndepărtată, încât ajunsesem să mă întreb daca mai are rost să ne întoarcem. Să fiu sincer, ajunsesem să mă gândesc la acest lucru pentru că știam că, odată întors acasă, aveam să revin la tabieturile și stilul meu de viață. Să redevim proprietarul apartamentului în care Flavia stă.
Simțeam un pic de amuzament în toată situația și nu puteam să nu mă gândesc cât de absurd era totul. Trebuie să las totul în urmă și să îmi văd de viață, să nu mă mai complic.
Caut un nume în agenda mea și mă rog ca toate amintirile mele din prima seară trăită la Iași să fie adevărate. Găsesc numele ei și apelez.
-Alo!răspunde cu o voce timidă.
-Bună Ana, Cosmin sunt. Știi... tipul din seara de la Time Out.
-Da Cosmin, spune!
-Mă gândeam să te invit la un eveniment interesant ce are loc în orașul ăsta, mi-ar face mare plăcere dacă m-ai însoți.
Ezită o clipă în telefon. Dacă avea să îmi răspundă afirmativ, același lucru îl puteam face și eu Flaviei.
-Sunt de acord, însă îmi trebuie mai multe indicii ca să știu cum să mă îmbrac.
-Cât mai elegant și cât mai sexy, oricum ești o dulceață!
Ana avea să mă ajute să îmi duc planul la bun sfârșit. Dacă toată noaptea voi fi nevoit să suport prezența unor necunoscuți,să îmi aleg o persoană după gustul meu.
 
 
-Nu știam că e un eveniment atât de sofisticat, îmi spune bruneta care miroase atât de ademenitor.
-Ana, nu ai de ce să îți faci griji, arăți superb!
Și nu mințeam deloc. Bruneta purta o rochie neagră, mulată pe corp și cu spatele decupat până la jumate. Avea un mers fin și părul împletit în câteva bucle. Arăta cu mult mai bine decât multe doamne care fuseseră prezente la lansarea mamei.
-Acolo e masa noastră, spun și îi prind mâna de brațul meu apropiidu-mă de masa unde câțiva din designerii prezenți la lansarea mamei discutau aprins. Bună seara, domnilor! mă adresez mândru în timp ce trag scaunul însoțitoarei mele.
-Bună Cosmin, chiar vorbeam despre ultimele modele lansate de SINED. Unele dintre ele au făcut furori în rândul clienților noștrii.
-Mă bucur, răspund sec.
-Expoziția s-a ridicat peste așteptările organizatorilor, nu credeau că o să aibă un asemenea succes, spune un tip masiv și blond.
-Tot nu înțeleg de ce au ales să nu se extindă până la o săptămână.
O oră mai târziu încă privesc curios în jur și fără rezultat. Nici un semn de la Flavia și  Paul. Privesc spre însoțitoarea mea care învârtea paiul în pahar, ușor îngândurată.
-Ești ok?o întreb pe Ana devenind brusc atent cu ea.
-Da, stai liniștit. Pe mulți dintre angajații de aici îi cunosc, sunt colegi de facultate cu mine.
-Ok, atunci nu o sa o fie seară plictisitoare, răsuflu ușurat.
-Alături de tine, nu cred.
Zambesc fără să îmi dezlipesc privirea din ochii ei cristalini. E atât de firavă și atrăgătoare. Nu înțeleg de ce fete ca ea nu au norocul de bărbați serioși. Ce spera oare de la mine? Doar trăia clipa?
Trrr! Trrr! Trrr!
Telefonul începe să sune în buzunarul pantalonilor mei negri.
-Alo?
-Cosmin... poți să vii, te rog pe strada Piața Independenței?o aud pe Flavia rostind grăbită.
-Ce e acolo?întreb confuz, ar fi trebuit să fie aici până acum.
-Spitalul Sfântul Spiridon...
Cum? Spital?
-Ce naiba ați făcut?întreb aproape nervos, ridicându-mă de la masă.
-Paul... a alunecat... și... nu am știut ce să fac... și...
Se bâlbâie. Sigur nu mai e atât de stăpână pe situație cum e obișnuită. Îmi propusesem să am grijă de ajutorul mamei, însă în ideea de a nu se îndrăgosti de vreo ieșeancă. Dar să se rănească singur. Doar nu e copil!
-Ajung imediat!spun și închid telefonul uitându-mă la Ana.
-Știi unde e Sfântul Spiridon?
-Spitalul? Da, e după Catedrala Metropolitană, cam la 15 minute de aici.
-Ok, știi să mă îndrumi?
-Da, dar ce s-a întâmplat?
-Aflăm acolo, nu am timp să stau acum să îți explic pentru că nici eu nu știu exact.
Urcăm în mașină și nu realizez cât de disperat conduc. Nu pot să explic stările prin care trec. Faptul că nu știu atât de multe informații îmi fac mintea să se gândească la fel și fel de idioțenii. Nu pot să nu îmi fac griji.
-Relaxează-te! îmi spune Ana.
Privesc un pic asupra mâinilor mele întinse și constat că am degetele strânse de volan. Mă privesc în oglindă și nu mă recunosc. În urmă cu câteva minute voiam să mă folosesc de Ana ca să o fac geloasă pe Flavia, iar acum am ajuns în situația în care ea să mă calmeze. Încep să mă simt din ce în ce mai prost față de ea și să realizez că nu merită să mă folosesc de ea doar pentru a-mi satisface propriul orgoliu.
-Ești o fată deosebit, Ana.
Mă privește surprinsă.
-Chiar ești, fără tine nu aș fi ajuns atât de repede aici.
-Nu e nici o problemă, o să iau un taxi spre casă. Ai grijă de tine! Mă bucur că te-am cunoscut.
Îmi zâmbește într-un mod atât de cald și frumos încât simt că nu vreau ca totul să se termine așa. Mă apropii de ea și și îi iau mâinile în ale mele.
-Știu că nu e o întâlnire de vis, însă mi-ar face plăcere să rămâi alături de mine. După ce aflu ce s-a întâmplat promit că mergem într-un loc drăguț.
Mă privește surprinsă. Se apropie de mine și îmi atinge obrazul. Se ridică pe vârfuri și își lipește buzele de ale mele într-un mod în care nu mă așteptam. Mă las dus de val și mă dedic sărutului primit. Simt un gust acrișor de lămâie și niște buze subțiri. E plăcut. Atât.
-Trebuie să te decizi ce vrei să faci cu viața ta, iar prezența mea nu te-ar ajuta. Ai grijă de tine!
Îmi zâmbește lafel de cald și se îndepărtează, alergând pe trotuarul alăturat. Ana este una din femeile care știe să se retragă la momentul potrivit, fără prea multe menajamente. Iar inima mea tânjește după o femeie atât de realistă.
Coridorul părea fără sfârșit. Inima îmi bate nebunește și trec val vârtej pe lânga oamenii care pășesc în sens opus. Am apelat-o pe Flavia cred că de patru ori și nu mi-a răspuns. Simt că îmi pierd mințile.
Mai apăs o dată pe cerculețul ăla verde și răsuflu ușurat când îi aud glasul.
-Unde ești?
-Etajul doi, aștept să îi dea drumul să mergem.
-Nu te mișca, ajung imediat!
Deschid o ușă și întâlnesc scările. Urc bezmetic până la etajul doi si împing cu forță alte două uși, de partea cealaltă Flavia stă cu părul în palme.
-Ce ați făcut?mă răstesc abia respirând.
Își ridică chipul obosit și mă privește vinovată.
-A făcut duș și când a vrut să își usuce părul a călcat pe o placă de gresie udă și a alunecat pe brațul stâng. Țipa atât de tare încât am crezut ca și-a dislocat bazinul.
Fac un mare efort pentru a-mi menține zâmbetul. Fata se intimidează din cauza privirii mele. Nu pot! Clar! NU POT! Nu mă pot abține și încep să umplu coridorul cu râsul meu cristalin.
-Ce a făcut?
Mă fixează cu privirea și își întinde spatele.
-Nu e de râs, m-am speriat atât de tare pentru că țipa îngrozitor.
Sincer, mi-l și imaginez pe  Paul întins în baia aia dând din mâini și din picioare.
-L-ai înregistrat?
Își aranjează nervoasă o șuviță de păr după ureche.
-Cosmin, ești serios?! Numai râde!
Îmi dă un pumn în umăr, dar chiar și așa nu mă pot abține. Ratasem cea mai tare scenă de plâns. Eram dezamăgit.
-Și ce îi face acum?
-Păi a rămas să îi pună mâna stângă în ghips și să stea cu el o săptămână. Nu are fractură, însă are câteva fisuri și au spus că cel mai bine ar fi să prevină o situație mai complicată.
-Înțeleg, înțeleg... spun doctoricește.
-Hai măi Cosmine! Nu mai face mișto de el, e serios tot ceea ce s-a întâmplat.
Mă privește amăgită și nu se mai poate abține din râs. Cred că abia acum realizează absurditatea situației la care a asistat. Râdem la unison de încep să nu îmi mai simt obrajii.
-Ce vi se pare așa amuzant?rostește  Paul ieșind din camera alăturată.
-Nimic. Hai să mergem, spun întinzând mâna spre Flavia.
Privește preț de o clipă la mâna mea întinsă. Aceasta era ramura mea de măslin pe care i-o ofeream. Zâmbește scurt și își unește degetele cu ale mele, lăsându-l pe  Paul să meargă înaintea noastră. Își rezeamă capul pe cămașa mea și oftează