Se scutură de viață aleea-albastră,
Își schimbă straiul vechi, mucegăit
Ce ne-a vegheat povestea tânguioasă,
Amorul nostru alb, neprețuit.
Acolo ne-am vorbit întâia oară
Și tot acolo s-a-ntreprins magia,
Pe bancă, lâng-arteziană
Se tipărea în suflet poezia.
Pășeam noi amândoi de mână,
Privind la frunze obosite
Și bâlbâind vreo vorbă goală
În locul dulcilor cuvinte...
Și ah, sub tunete și ploi,
Rămas-a dreaptă aidoma
Dragostei sfinte dintre noi
Căreia încă-i simt aroma!
Chiar și în ierni triste și goale
De tremurau palide crengi
Iubirea noastră arzătoare
Răsări florile-n poteci!
Și te iubeam, și o iubeam pe ea,
Cum lacrima iubește-amorul,
Dar azi, când cea din urmă stea
Își ia din inima mea zborul
Azi cînd desprinse pe vecie
Bântuie frunzele-n văzduh
Răsună-o tristă melodie
În sufletul meu nepătruns...
Și cântă despre-o fantezie
Prea sfântă ca s-atingă lumea
Cu doi nebuni și o iubire
Mai pură decât fuse vreuna!
Ca orice fantezie dară,
Se sfarămă în intangibil,
Se sfarămă piatră cu piatră
O dat' cu-amorul imposibil.
Pe-aleea noastră părăsită
Prin care rândunici zburau
Călcam nostalgică și tristă
Destinul de-l mai blestemam
Și era ploaie, nu-mi păsa
Cum nici cândva nu mi-a păsat,
Mergeam cu gândul ce-mi zbura
Spre basmul vechi și minunat...
Acum când m-ai lăsat în spate
Să te învălui cu privirea
Ți-a venit rândul să descoperi
Cât de schimbată-i azi aleea!
Pășeai de parcă empatia-ți
Nici amintirii nu zâmbea
Așa de rece ți-era de firea,
Nici un suspin nu o plângea.
Ce-a fost în mintea ta atunci?
Ce tânguiri o fi șoptit?
Când de la ode pân' la rugi
Cărarea asta le-a privit!
Dar când cunoști c-o poți iar înflori
Cu-o vorbă și nimic mai mult?
Și-n schimbi îmi pleci pe alte căi
Aș vrea numai să urlu, să fug, să mi te uit!
