A fost o zi când cerul negru
Jongla cu fulgere-n tumult,
Când stelele cădeau în pâlcuri,
Lovind puternic în pământ.
Fuse o zi în care aştrii
Şi-au stins corola nemuririi,
Când toţi planeţii cei albaştrii
Preziceau spiritul nefirii...
Când bezna-şi întindea fiinţa
În volburile gri de ape,
Armonizând ecoul rece
Şi-a codrilor uscate şoapte.
Atunci când umbrele nefaste
Zburau hoinare prin văzduh,
De prin al boltei întuneric
Venea o briză de miruns...
Se luminat-a empireul
Şi în al tunetului zbier,
Peste ţărâna noroioasă
Căzut-a frânt un alb înger...
Îi era roba purpurie,
Iar nimbu-i candid sângera
Şi de pe chipul său angelic
O lacrimă se prelingea.
Era rănit de lovitura
Puternică si mult nedreaptă;
Deasupra lui se închidea
A elizeului arcadă.
El căuta impetuos
Cu temere în jurul său,
Cum c-ar dori, dar n-ar avea
Cui a mai spune-mi pare rău....
Şi m-a zărit dup-un salcâm
Cum îl analizam prelung
Întrezărind pe fața-mi pală
Un ilizibil zâmbet scurt.
Dar ochii lui de diamant
Mă fermecau cu-al lor albastru!
Prin câte lumi nu m-au purtat,
Când îi priveam cu-al meu nesaţiu!
Păşeam uşor să nu m-audă,
Deşi de mult ştia de mine.
N-aş fi vorbit, poate-a mea vorbă
Ar face misterul ruine!
Îi lumina încă fiinţa
Şi ce scântei îmi trimitea!
Îi mângâiam uşor aripa,
Iar el, timid, îmi surâdea...
Păru-i bălai, cârlionţat
Undula-n adieri mai lungi,
Accentuând paloarea grav
Din focul buzelor lui dulci!
L-am ajutat să se ridice,
Cununa-i se coagula,
Iar aripile lui sublime
Se vânturau... şi dispărea!
Era înalt, mai 'nalt ca min',
Purtând veşminte omeneşti,
Dar ar fi înţeles oricin'
Că e desprins din văi cereşti...
I-am atins mâna tremurândă
Ce îngheţa în pal de mort
Şi în căuşul palmei mele
I-am încălzit-o plin de foc!
El mă cuprinse după gât,
Eu l-am înlănţuit în braţă,
Mi-aş fi dorit atât de mult
Să nu-mi dea drumul niciodată!
Parfumul lui cu gust de-amor
Şi glasul său atât de blând,
Făceau a vrea ca viaţa-ntreagă
Să mă sărute, să-l sărut!
,,Îngerul meu cel izgonit,
Acest infern nu-i demn de tine!
Tu eşti un sfânt nepreţuit,
Ci nu un păcătos ca mine!
Tu eşti, iubitul meu odor,
Perfecţiunea-ntruchipată.
Eu sunt un simplu muritor
În marea asta debandadă!
Dar poarta înspre Raiul tău
S-a fost închis către Infern
Şi doar amorul nostru sfânt
Ne-o duce iarăşi în Eden!''
El mi-a cuprins în palme capul
Şi buzele mi-a sărutat.
Privind în ochii-i de safir
De toţi şi toate am uitat!
Era frumos ne-nchipuit
Şi blând pe cât se poate,
L-ar admira în coruri aştrii
Cu ţarini, codrii şi cu ape!
Era al meu, şi eu-i eram,
Dar totul se pierdu-n abis,
Pe când ai dimineţii zori
M-au izgonit din Paradis...
