Darul

Prolog

Anglia, 1802

Mai era doar o problemă de timp înainte ca nuntaşii să se omoare între ei.

Baronul Oliver Lawrence luase toate măsurile de prevedere, desigur, căci Regele George alesese castelul lui pentru ceremonie.

S-a purtat ca un amfitrion până la sosirea regelui, datorie de care s-a achitat cu tot atâta plăcere cu câtă ar fi primit să fie biciuit trei zile în şir. Dar ordinul sosise de la rege însuşi, iar Lawrence, supus şi ascultător, se conformase imediat. Atât familia Winchester cât şi rebelii din neamul St. James protestaseră vehement contra acestei alegeri. Dar făcuseră tărăboi degeaba, căci regele era de neclintit. Baronul Lawrence înţelegea motivul.

Din păcate, era singurul om din Anglia care încă mai vorbea cu familiile ambilor miri.

Baronul n-avea să se mai poată lăuda mult cu acest lucru. Se temea că sorocul lui de viață ajunsese să fie socotit în bătăi de inimă. Întrucât ceremonia trebuia să aibă loc pe un teren neutru, regele chiar crezuse că participanţii aveau să se stăpânească.

Lawrence ştia el ce ştia.

Oamenii din jurul lui erau puşi pe omor. Un singur cuvânt rostit pe un ton nepotrivit, o singură faptă considerată cât de cât ameninţătoare, puteau deveni scânteile care să declanşeze măcelul. Numai Dumnezeu ştia cât îi mâncau palmele să se înhaţe de gât. Li se citea pe chipuri.

Episcopul, îmbrăcat în stihar alb ceremonial, stătea pe un jilţ cu spătar înalt, între cele două familii vrăjmaşe. Nu se uita nici la stânga, unde erau sechestraţi Winchesterii, nici la dreapta, unde stăteau războinicii din familia St. James, ci privea drept înainte.

Ca să-i treacă timpul mai uşor, clericul bătea cu degetele în braţul de lemn al scaunului. Arăta de parcă tocmai ar fi mâncat o porţie zdravănă de peşte stricat. Din când în când, ofta ascuţit, scoţând un sunet pe care baronul îl găsea remarcabil de asemănător cu nechezatul unui cal bătrân şi nervos, după care lăsa iar să se aştearnă tăcerea încărcată.

Lawrence clătină din cap, deznădăjduit. Ştia că nu putea aştepta niciun ajutor de la episcop, când avea să izbucnească scandalul. Mirele şi mireasa aşteptau în camere separate, la etaj.

Numai după sosirea regelui aveau să fie aduşi – sau târâţi – în hol. Iar atunci, Dumnezeu să-i ajute pe amândoi căci, cu siguranţă, avea să se dezlănţuie iadul pe pământ. Era într-adevăr o zi nenorocită. Lawrence încercase să-şi posteze propriul contingent de gărzi lângă cavalerii regelui, în jurul sălii. Nu se mai auzise de o asemenea faptă la o nuntă, dar nici nu se mai văzuseră nuntaşi care să vină la masă înarmaţi ca pentru bătălie.

Winchesterii erau atât de încotoşmănaţi, încât abia puteau să se mişte. Insolenţa lor era de-a dreptul ruşinoasă, iar loialitatea, mai mult decât suspectă. Totuşi, Lawrence nu putea să-i condamne total. Era adevărat că până şi el găsea cam dificil să i se supună orbeşte conducătorului său. La urma urmei, regele era un nătăfleţ.

Toată lumea din Anglia ştia că-şi pierduse minţile, dar nimeni nu îndrăznea să spună acest lucru cu glas tare. S-ar fi ales cu limbile tăiate, sau chiar mai rău. Căsătoria care urma să aibă loc dovedea cu prisosinţă pentru orice Toma necredinciosul rămas în înalta societate că suveranul o luase pe arătură. Regele îi spusese lui Lawrence că era hotărât să-i facă pe toţi supuşii lui să se înţeleagă bine. Baronul nu avea niciun răspuns de dat unei asemenea speranţe copilăreşti.

Dar, cu toată nebunia lui, George era regele lor şi, fir-ar să fie, nuntaşii ar fi trebuit să-i arate puţin respect. Comportamentul lor neruşinat era intolerabil. Doi dintre bătrânii unchi din neamului Winchester îşi mângâiau obraznic gărzile spadelor, semn că abia aşteptau să înceapă vărsarea de sânge. Războinicii din familia St. James observară imediat şi reacţionară, făcând cu toţii un pas înainte. Totuşi, nu se atinseră de arme – şi, la drept vorbind, majoritatea celor din neamul St. James nici măcar nu erau înarmaţi. Nu făceau decât să zâmbească. Lawrence găsea această atitudine la fel de grăitoare.