Darul

Capitolul II

Timpul trecea prea repede. Sara trebuia să părăsească Anglia. Probabil toţi aveau să creadă că iar fugise. Aveau să înceapă s-o facă laşă, şi deşi această calomnie o ustura, era hotărâtă să-şi pună planul în aplicare. Pur şi simplu nu avea încotro. Îi trimisese deja două scrisori Marchizului de St. James, cerându-i ajutorul, dar bărbatul cu care era căsătorită prin lege nu se ostenise să-i răspundă. Nu îndrăznea să-l mai caute. Nu mai avea timp, şi gata. Era în joc viitorul mătuşii Nora, şi numai Sara putea – sau, mai bine zis, voia – s-o salveze.

Dacă cei din lumea bună credeau că fugea de contractul nupţial, n-aveau decât. Nimic nu ieşise aşa cum se aşteptase Sara. Când mama ei îi ceruse să se ducă pe insula Norei, în primăvara trecută, ca să se asigure că totul era în regulă, Sara acceptase imediat. Mama ei nu mai primise nici o scrisoare de la sora sa timp de peste patru luni, şi începea să se teamă pentru sănătatea ei. De fapt, pe Sara o îngrijora la fel de mult şi sănătatea propriei sale mame. Ceva era în neregulă. Pur şi simplu mătuşii ei nu-i stătea în caracter să uite să scrie. Pachetul lunar de scrisori fusese întotdeauna la fel de sigur ca inevitabila ploaie la picnicurile anuale ale familiei Winchester.

Sara și mama ei se înțeleseseră să nu dezvăluie adevăratul motiv al plecării. Stabiliseră să spună ca Sara se ducea în vizită la sora ei mai mare, Lillian, care locuia în coloniile din America împreună cu soțul ei și fiul lor.

Se gândise să-i spună tatălui ei adevărul, apoi renunţase. Deşi era, cu certitudine, cel mai responsabil dintre fraţi, rămăsese totuşi un Winchester până-n măduva oaselor. N-o simpatiza pe Nora, deşi se abţinea s-o critice, de dragul soției lui.

Bărbații din familia Winchester îi întorseseră spatele Norei când îi făcuse de râs măritându-se cu un om mai prejos de rangul ei. Căsătoria avusese loc cu paisprezece ani, dar Winchesteri nu erau nişte oameni iertători. Puneau mare preţ pe expresia „ochi pentru ochi". Răzbunarea le era la fel de sfântă precum cele zece porunci pentru un episcop, chiar dacă era vorba doar de o mică dizgraţie publică nu mai lungă de-o lună. Nu numai că nu uitau nicio umilință, și nici nu iertau vreodată.

Sara ar fi trebuit să înţeleagă acest lucru mai devreme. Atunci, în veci n-ar fi lăsat-o pe Nora să vină în vizită. Chiar crezuse că timpul îi mai îmblânzise pe unchii ei. Când colo, celor două surori nu li s-a îngăduit o revedere fericită. Mama Sarei nici n-a reuşit să stea de vorbă cu Nora – şi nici altcineva, căci Nora a dispărut pur şi simplu, după doar o oră de când ea şi Sara debarcaseră de pe corabie.

Sara nu mai putea de îngrijorare. Sosise în sfârşit momentul să-şi pună în aplicare planul şi avea nervii întinşi la limită. Frica îi devenise aproape palpabilă, subminându-i hotărârea. Era obişnuită să-i lase pe alţii să aibă grijă de ea, dar pantofii erau puşi invers, cum obişnuia Nora să spună, şi trebuia ca iniţiativa să-i aparţină Sarei. Se ruga la toţi sfinţii să facă față. De succesul ei depindea viaţa Norei.

Îngrozitoarea prefăcătorie pe care trebuise s-o îndure în ultimele două săptămâni devenise un coşmar. De fiecare dată când auzea clopotul de la uşă, era convinsă că veniseră autorităţile să-i spună că fusese găsit cadavrul Norei. În cele din urmă, când nu mai suportase teama, credinciosul ei servitor Nicholas aflase unde o ascunseseră unchii pe mătuşa Nora.

Femeia aceea blândă fusese închisă în podul casei din oraş al unchiului Henry, până se puteau face la tribunal toate aranjamentele pentru custodie. Apoi, urma să fie internată în cel mai apropiat azil, lăsându-şi moştenirea împărţită între bărbaţii din familie.

— Lipitori blestemate, mormăi Sara.

Mâna îi tremura când îşi închise catarama trăistuţei. Îşi spuse că furia, nu frica, o făcea să dârdâie aşa. Trase adânc aer în piept, ca să se calmeze, şi-şi duse traista la fereastra deschisă, unde o aruncă afară.