Darul

Capitolul VI

Era o zi de iad.

Când se trezi, Nathan plecase deja din cabină. Deschisese spiraiul, iar încăperea era însorită şi aerisită. Afară era mult mai cald decât în ajun. După ce făcu o baie, luă pe ea o rochie subţire albastră cu tivuri albe şi porni să-şi caute soţul. Voia să-l întrebe unde erau cearşafurile curate, ca să poată schimba aşternutul. Şi mai voia şi s-o sărute din nou.

Tocmai ajunsese pe ultima treaptă, când auzi un strigăt. Porni grăbită înainte să vadă ce se întâmpla şi fu cât pe ce să se împiedice de un om căzut pe punte. Pesemne se lovise zdravăn în cădere, căci zăcea nemişcat.

Picioarele i se încurcaseră în umbrela pe care Sara nu reuşise s-o găsească în ajun. Jimbo stătea alături, rezemat într-un genunchi. Îl plesni peste obraji de două ori, încercând să-l trezească.

În câteva minute, alţi câţiva de adunară în jurul lor, fiecare propunându-i lui Jimbo cum să-l ajute.

— Ce naiba s-a-ntâmplat?

Glasul bubuitor al lui Nathan răsună chiar din spatele Sarei.

Fără să se întoarcă, îi răspunse:

— Cred că s-a împiedicat de ceva.

— Nu de ceva, m'lady, răspunse un om din echipaj, arătând cu degetul. În umbrela Iu' matale i s-au încurcat picioarele.

Sara fu nevoită să-şi asume răspunderea.

— Da, umbrela mea a fost, recunoscu ea. Eu sunt de vină. O să-şi revină, Jimbo? N-am vrut să se accidenteze, dar...

Lui Jimbo i se făcu milă de ea.

— Nu-i nevoie să te amărăşti aşa, m'lady. Oamenii ştiu c-a fost doar o-ntâmplare.

Un marinar cu barbă portocalie stufoasă dădu din cap.

— Nu-ţi face griji, adăugă el. N-a păţit-o chiar aşa de rău, Ivan al nostru.

— Murray! strigă Jimbo. Adu-mi o găleată de apă. Asta o să-l trezească.

— O să ne poată găti mâncarea diseară? întrebă omul care se numea Chester, privind încruntat spre Sara.

Se încruntă şi ea. Era clar că o socotea vinovată de nefericitul accident.

— Pentru dumneata e mai important stomacul decât sănătatea prietenului dumitale? îl întrebă.

Şi, fără a aştepta răspunsul, îngenunche lângă omul leşinat, bătându-l uşor pe umăr. Acesta zăcea cu gura căscată, fără să reacţioneze.

— Dumnezeule, Jimbo, l-am omorât? şopti ea.

— Nu, nu l-ai omorât. Poţi să vezi că respiră, Sara. O să-l doară numa' capu', când s-o trezi, atâta tot.

Nathan o ridică în picioare şi o trase de lângă ceilalţi.

Sara nu vru să plece.

— Din vina mea s-a întâmplat.

Îl privea pe Ivan, dar observă că oamenii din jur dădeau din capete, ceea ce o făcu să roşească.

— A fost un accident! strigă ea.

N-o contrazise nimeni.

— Ar trebui să mă ocup de Ivan, continuă ea. Când deschide ochii, se cade să-i spun cât de rău îmi pare că mi-am uitat umbrela pe punte.

— N-o să aibă chef să asculte, prezise Nathan.

— Dară, îi dădu dreptate Lester. Ivan cel Groaznic nu-i omu' care să uite o scăpare d-asta, multă vreme. Îi place să țină râcă, nu-i aşa, Walt?