Darul

Capitolul XVI

Fu cât pe ce să-l ucidă, naibii. Zbieretele torturate se auzeau până-n stradă. Trăsura încă nu se oprise complet, când Nathan sări jos şi o luă la fugă pe trepte.

Acele urlete îngrozitoare îl făceau să înnebunească de teamă pentru Sara lui – o asemenea teamă, încât nici nu observă că era un glas de bărbat. Dădu buzna pe uşă, smulgând-o din ţâţâni şi trântind-o în capul lui Henry Winchester. Tăblia grea de lemn îi înăbuşi răcnetele?

Nathan nu era deloc pregătit pentru priveliştea care-l aştepta. Se opri locului, uluit. Caine şi Sir Richards, venind din urmă, se ciocniră de el. Toţi trei îşi regăsiră echilibrul, privind spre ceea cel făcuse pe Nathan să încremenească.

Henry Winchester zăcea ghemuit în mijlocul holului, ţinându-se cu ambele mâini de locul dintre picioare. Se zvârcolea în chinuri, iar Sir Richards şi Caine observară imediat sângele care-i curgea din nas.

Nathan o privea fix pe Sara. Soţia lui stătea la baza scării. Părea absolut calmă, desăvârşit de frumoasă şi complet nevătămată. Nu păţise nimic. Ticălosul nu apucase s-o atace. Da, era teafără. Nathan îşi tot repeta în minte acest lucru, încercând să se calmeze. Nu reuşi. Îi tremurau mâinile. Trebuia s-o audă pe ea spunându-i că nu păţise nimic, ca să poată respira normal din nou.

— Sara?

Îi rostise numele într-o şoaptă atât de răguşită, încât se îndoi că-l auzise peste tot tărăboiul pe care-l făcea unchiul Henry.

Încercă din nou:

— Sara? Eşti bine? Nu ţi-a făcut... nimic, aşa-i?

Disperarea din glasul soţului ei fu cât pe ce s-o doboare. Ochii i se umplură de lacrimi, şi-şi dădu seama că şi ai lui Nathan erau la fel de împăienjeniţi. O durea inima la vederea expresiei de pe chipul lui. Arăta atât de... speriat, atât de vulnerabil... de iubitor...

Dumnezeule mare, o iubea! Se vedea cât de colo.

„Mă iubeşti!" îi veni ei să strige. N-o făcu, desigur, căci mai erau şi alţii de faţă. Dar o iubea. Nu putea vorbi, iar zâmbetul nu i se mai ştergea de pe buze.

Porni spre soţul ei, apoi îşi aminti de ceilalţi. Întorcându-se spre Caine şi Sir Richards, îi salută cu o reverenţă ireproşabilă.

Caine zâmbi. Sir Richards începu să se încline, politicos, dar se opri şi întrebă autoritar:

— Dar ce s-a întâmplat aici?

— La naiba, Sara, vorbeşte! murmură gâtuit Nathan, în acelaşi timp. N-ai păţit nimic?

Sara se întoarse spre soţul ei:

— Nu, Nathan, n-am nimic. Îţi mulţumesc că te interesezi.

Apoi îşi privi unchiul.

— Unchiul Henry a avut un mic accident, anunţă ea. 

Directorul se lăsă într-un genunchi şi ridică un rest al uşii de pe pieptul lui Henry.

— Am dedus şi eu atâta lucru, draga mea, îi spuse el Sarei.

Aruncă ţandăra de lemn într-o parte, apoi se încruntă spre Henry.

— Pentru numele înduratului Dumnezeu, omule, termină cu smiorcăiala. Mai mare ruşinea! Te-a doborât uşa când a dat Nathan buzna, sau erai deja pe jos? Vorbeşte, Winchester. Nu disting o vorbă din toate bolboroselile astea.

Caine înţelesese deja. Sara îşi freca dosul mâinii drepte, care pesemne o ustura, iar Henry îşi ţinea mâinile încleştate sub pântec.

— Unchiul Henry a suferit accidentul înainte de a cădea uşa peste el, explică Sara, incredibil de voioasă, zâmbindu-i lui Nathan.