Darul

Capitolul IV

A doua zi dimineaţa, când se trezi, Sara se simţea mult mai bine. În timpul nopţii, ticluise un plan minunat, şi era sigură că după ce-i explica limpede soţului ei ce anume voia de la el, avea să fie de acord. Cu mârâituri şi bombăneli, probabil, dar când vedea cât de mult însemna pentru ea, urma să cedeze.

Voia s-o curteze şi să se cunune cu adevărat cu ea.

Doamne, aştepta cu groază momentul. Nathan nu era un om cu care să se poată discuta prea uşor. După cum se purta, parcar fi fost o corvoadă pentru el să se afle în aceeaşi încăpere cu ea.

După ce-şi puse o rochie roz şi nişte pantofi asortaţi, se pieptănă şi-și legă părul la spate cu o panglică de aceeaşi culoare.

Îşi luă umbrela de soare tot roz şi se duse să vadă ce făcea Nora. Aceasta dormea adânc, şi n-o lăsă inima s-o trezească.

Ieşind din cabina mătuşii ei, văzu că holul lung şi întunecos dădea într-o cabină mai mare, dreptunghiulară. Lumina soarelui pătrundea pe scară, făcând treptele de lemn să Iucească. În cabina curată lună nu era mobilă, doar o mulţime de cârlige negre agăţate sub tavan. Se întrebă la ce era folosită, apoi văzu un om din echipaj coborând greu scara.

Omul trecu aplecat pe sub pragul de sus al uşii, apoi se opri brusc, văzând-o pe Sara. Îl recunoscu de pe cheu, dar se prefăcu că nu-l ştia. În fond, nu se purtase ca o lady şi era mai bine ca acel incident să fie dat uitării.

— Bună ziua, domnule, salută ea, cu o reverenţă. Numele meu este Lady Sara Winchester.

Omul clătină din cap.

— Ba eşti Lady St. James.

Sara fu prea surprinsă de îndrăzneala lui ca să-l contrazică.

— Da, îi dădu ea dreptate, acum sunt Lady St. James, şi-ţi mulţumesc că mi-ai amintit.

Marinarul ridică din umeri. Cercelul de aur din urechea lui o fascina, ca şi faptul că părea cam intimidat în prezenţa ei. Poate nu era obişnuit cu tinerele ladies de familie bună.

— Sunt foarte încântată de cunoştinţă, domnule, spuse ea.

Îl aşteptă să se prezinte. Omul o privi lung, înainte de a răspunde:

— Ne-am cunoscut aseară, Lady St. James. M-ai lovit, nu mai ții minte?

Îşi amintea. Îl privi încruntată, nemulţumită că adusese vorba de purtarea ei urâtă, apoi dădu încet din cap.

— Ba da, domnule, îmi aduc aminte, acum c-ai adus vorba, şi trebuie să-mi cer iertare. N-am altă scuză decât aceea că eram foarte surprinsă. Cum te numeşti?

— Jimbo.

Deşi numele i se părea ciudat nu comentă, îi luă mâna dreaptă într-ale ei. Atingerea pielii ei fine pe palmele lui bătătorite îl surprinse. Umbrela căzu pe jos, dar Jimbo era prea mirat, iar

Sara prea hotărâtă să-i câştige prietenia, pentru ca vreunul dintre ei s-o ridice.

— Mă ierţi, domnule, că te-am lovit?

Jimbo amuţise. Femeia din urmă cu două nopţi nici nu se compara cu această lady umilă care-i vorbea atât de suav. Şi, Doamne, frumoasă mai era! Avea cei mai fermecători ochi căprui pe care-i văzuse vreodată.

Îşi înfrână gândurile, când Sara îi aruncă o privire nedumerită.

— Are vreo importanţă pentru dumneata dacă te iert sau nu? mormăi el.

Sara îi strânse afectuos mâna, înainte de a-i da drumul.

— O, Doamne, sigur că da, domnule Jimbo. Sigur are importanţă. Am fost foarte nepoliticoasă.