Darul

Capitolul XI

În ziua când aruncară ancora în apele din jurul insulei din Caraibe unde locuia Nora, Sara află că soţul ei mai avea două titluri. Nu era doar Marchiz de St. James, ci şi Conte de Wakersfield.

Şi mai era şi Pagan.

Fu atât de uluită de această veste, încât se prăbuşi efectiv pe pat. Nu voise să tragă cu urechea, dar spiraiul cabinei era deschis, iar cei doi marinari vorbeau în gura mare. Doar când glasurile lor continuară dintr-o dată pe şoptite, Sara începu să fie atentă la ceea ce discutau.

Refuză să creadă ce auzise, până când intră şi Matthew în conversaţie, vorbind pe cel mai firesc ton despre prada pe care o împărţiseră după ultimul atac.

La auzul acestor cuvinte, fu nevoită să se aşeze. La drept vorbind, era mai mult înspăimântată decât îngrozită. Se temea numai şi numai pentru Nathan, şi de fiecare dată când se gândea la riscurile pe care şi le asuma când pornea să jefuiască o altă corabie i se făcea rău de la stomac. Şi-l imagină mergând spre eşafod, dar nu-şi îngădui decât o singură dată să se gândească la această posibilitate înfricoşătoare.

Ar fi fost complet deznădăjduită, dacă n-ar fi auzit ultimul comentariu al lui Chester. Marinarul recunoştea cât se bucura că lăsaseră în urmă pirateria. Majoritatea oamenilor erau pregătiţi să-şi întemeieze familii, şi puteau începe cu succes, folosindu-şi câştigurile adunate.

Fu atât de uşurată, încât începu să plângă. Din câte reieşea, Nathan înţelesese că mergea pe căi greşite. Se ruga la Dumnezeu să fie aşa. Nu suporta gândul să-l piardă. Îl iubea de atâta vreme, iar viaţa fără mormăielile şi răstelile lui – și fără dragostea lui – ar fi fost prea infernală ca să şi-o închipuie, măcar.

Sara îşi petrecu aproape toată ziua făcându-şi griji pentru Nathan. Nu-şi putea alunga temerile. Dacă vreunul dintre oameni îl trăda? Recompensa pusă pe capul lui Pagan era enormă. „Nu, nu, nu te gândi la asta," îşi zise. Oamenii îi erau foarte loiali. Da, observase imediat. De ce să caute necazul cu lumânarea? Ce era sortit să se întâmple avea să se întâmple indiferent cât de mult sau de puţin se frământa ea dinainte. Orice-ar fi fost, avea să-i stea alături soţului ei şi să-l apere în toate felurile posibile.

Oare Matthew îi mărturisise Norei trecutul lui tenebros? Şi, dacă da, îi spusese şi că Nathan era Pagan? Sara conchise că n-avea să afle niciodată. Era hotărâtă să nu spună nimănui, nici chiar iubitei sale mătuşi, ceea ce aflase. Urma să ducă taina cu ea până-n mormânt.

Când Nathan coborî s-o ia cu el la debarcare, o găsi aşezată pe marginea patului, cu privirea în gol. În cabină era cald ca într-un cuptor, dar Sara dârdâia. Crezu că nu se simţea bine. Era palidă la faţă, însă cel mai mult îl îngrijora faptul că nu scotea o vorbă.

Se alarmă şi mai mult când Sara păstră aceeaşi tăcere şi în luntrea care-o ducea spre cheu. Îşi ţinea mâinile împreunate în poală şi nu părea deloc curioasă să privească împrejurimile.

Aşezată alături, Nora vorbea întruna, tamponându-şi fruntea cu batista şi făcându-şi vânt cu evantaiul.

— Va trece o zi, două, până să mă obişnuiesc iar cu căldura, remarcă ea. Că tot veni vorba, Nathan, la vreo jumătate de milă distanţă de casa mea e o cascadă foarte frumoasă. Apa curge de pe munte, şi e curată ca un zâmbet de copil. Jos se formează un iaz, şi trebuie neapărat să-ţi faci timp s-o aduci pe Sara până acolo, la o baie.

Apoi se întoarse spre nepoata ei.

— Sara, poate cu ocazia asta vei învăţa şi tu să înoţi.