Iubeşte-mă aşa cum o fac eu |Yoonmin|

Capitolul 10

    ⚠️pe parcurs va fi conținut sensibil⚠️
  
    Ce frumos este să fi trezit în weekend chiar la momentul în care somnul ți-e cel mai dulce. Alrma enervantă nu încetează din a suna ca disperata. Îmi iau cealaltă pernă din partea cealaltă a patului şi o aşez pe fața mea în încercarea de a face sunetul să nu se mai audă.

    Cu greu, fără cooperarea tuturor muşchilor reuşesc să ajung întins pe covorul mare şi alb din cameră. Sincer, la momentul actual aş putea adormi chiar aici.

    --- Bună diminea- Yoongi se opreşte în fața uşii privindu-mă ciudat, eşti aşteptat la masă, continuă şi iese fără a mai adăuga ceva.

    Simțeam cum sângele îmi urcă în obraji de ruşine. Înainte să se depărteze de uşă am auzit de la el "Ce copilaş" urmat de un chicotit. Nu am avut motivația necesară de a mă dezlipi de pe jos, stăteam mult prea bine.

  De când a devenit atât de interesant acest tavan? Totul acum este atât de interesant.

   Nu vreau să cobor la masă, dar mi-e foame şi ce este mai bun decât mâncarea? Dar dacă cobor acum şi mă strecor în bucătărie, sau dacă am norocul de a prinde pe cineva mai repede, îi voi putea spune ca porția mea să îmi o aducă sus.

   Eşti genial, Jimin! Meriți un premiu Nobel.

   Regretând imediat alegerea de a mă ridica, mă las pe spate căzând pe pat de unde nu mai vreau să mă ridic însă,  nevoia de mâncare se accentua mai tare.

   În cea mai mare linişte parcurg holul având grijă să nu fac gălăgie şi cu speranța de a da de cineva înafară de dumnul Park.

   La etajul din mijloc îl observ pe Yoongi vorbind la telefon. Pare întrijorat? Trist? Neliniştit? sau poate toate la un loc. Vocea îi tremură uşor, la fel şi mâinile. Nu este bine ceea ce tocmai fac, este viața sa privată dar nu pot să stau fără să fac nimic când cineva este trist.

   Mă ascund după perete când înceheie apelul şi coboară în grabă scările. Mă grebesc şi eu să ajung jos, dar deja era prea târziu fiindcă el deja ieşise afară din casă. Ceva nu este la locul lui, trebuie să fie ceva grav dacă a reacționat aşa.

   La masa din bucătărie o observ pe mama cum priveşte îngrijorată prin jur având materialul hainei sale între degete. Încerca să îşi oprească lacrimile, nu voia să plângă.

   --- Ce s-a întâmplat cu el?  Întreb panicat.

   --- ...mama sa, mama sa este la spital în stare gravă, răspunde cu greu mama.

    Fir-ar! Trebuia să merg la el, sper doar să nu facă ceva cu el însăşi.

   --- Ştii la care spital...? Scutură capul ca răspuns negativ. Ocup un loc aproape de ea simțind cum panica pune stăpânire pe mine.

   Suntem doar doi străini şi totuşi țin la el.

   Suntem doar doi străini dar totuşi îmi fac griji pentru el.

    Suntem doar doi străini dar mi-a câştigat încrederea din prima clipă.

   Îmi duc mâinile după gât urcând până la creştetul capului repetând asta de câteva ori acest lucru. Îmi vine să strig, să fac ceva...însă nu pot. Nu pot face altceva decât să aştept.

  Timpul, cea mai vicleană armă. Te poate face să ajungi în culmile fericirii bucurându-te de tot sau să te distrugă încet dar sigur.

   Şi acea replică jalnică "timpul le va rezolva pe toate" dacă ar fi aşa de ce există tristețe? De ce este atâta ură? De ce milioane de oameni suferă sau sunt pe moarte, doar aparatele mai făcând ceva pentru a le da altora speranțe? Timpul nu rezolvă nimic dacă tu nu o faci.

    Cât să aşteptăm? Cât să mai fim mințiți pe față pentru a alege "calea cea bună"? Zi de zi în spitale se profită de necunoştința oamenilor.

    --- Totul va fi bine, îmi ridic privirea spre mama, nici ea nu se crede.

    Nu trebuie să se întâmple din nou acel incident ca şi în trecut, trebuie să mă asigur de acest lucru.

   Îmi trebuie aer curat, simt că gândurile negre încearcă să  mă sufoce. Vocile din capul meu sunt mai multe, le aud mai tare. Aerul a devenit insuficient, respirația mi se accelerează.

   Totul se repetă de parcă exact la fel, dar de data această există cale de scăpare? Aceleaşi intenții, aceleaşi obiceiuri încep a mă determina să o dau în bară din nou.

   
   Mi-am promis că nu voi mai repeta aceaşi greşală, am şi jurat...e greu... foarte greu şi nu ştiu dacă voi reuşi.

   "Fă-o!"
  "Ce mai aştepți? "
  " Promisiunile sunt doar vorbe în vânt."
   "Nu este de parcă cuiva îi va mai păsa de tine."
    "Urmează calea greşită pentru a nu simți durerea."
   "Durerea te va satisface, eşti obişnuit cu ea."
   

    Nu, nu, nu, nu, nu! Nu mai vreau să le aud! Eu am promis că nu mă voi lăsa purtat de calea cea uşoară...nu mai vreau să dezăgesc pe nimeni.   

    Sunt intrus al propriului corp, parcă nu aş aparține de el. Sunt străin acestei lumi. Tot ce vreau este să evadez, să nu mă mai uit în trecut şi să nu mai fiu o greşală.

   Acea zi...în acea zi totul s-a schimbat. Nimic nu a mai fost la fel de atunci, totul se înrăutățise.

   Doar din cauza mea.

      Fără a coştientiza am ajuns în cel mai special loc din inima mea. M-am lăsat purtat de gravirație  făcând contact dureros cu pământul dar care nu se compară cu durerea din interior pe care o simt şi o voi simți toată viața.

   Cerul este senin, cu norii find aproape inexistenți. Soarele străluceşte, păsările ciripesc în voie totul pare a fi perfect...dar este mult prea departe de cruntul adevăr.

 
   În fiecare noapte mă omoară aceleaşi gânduri, toată scena care a fost în fața mea. Mie trebuia să mi se întâmple totul.

    Lacrimile curg în voie fiind o cascadă de regrete şi durere de care nimeni nu înafară de mine nu ştie.

   "Eşti un monstru care nu merită să trăiască. Ți umbră degeaba pământului"

   --- Sunt conştient de asta...

    Îmi este greu. Regret tot ce am făcut. Dacă nu eram eu, nimic din asta nu s-ar fi întâmplat şi toată lumea era fericită.

    Încă îi aud glasul dulce şi angelic, îi simt atingerea şi promisiunea făcută " Promite-mi că orice ar fi, nu te vei lăsa purtat de rău oricât de greu ți-ar fi. Doar zâmbeşte spre cer, totul va fi bine atâta timp cât tu eşti bine. "

   Odată am rupt promisiunea, a doua oară nu mă voi mai putea ierta. Simt că acolo unde este acum, îi este mult mai bine.

   Vreau să mă fac una cu acest pământ, să dispar fără ca cineva să îmi observe dispariția. Şi totuşi, oricât de uşor şi simplu sună sinuciderea, acea frică imensă în mine există. Mii de întrebări fără răspuns nu-mi dau pace, ele creând această frică pentru moarte.

  Dacă am putea fi în stare să cunoaştem ce se întâmplă după ce murim, ar mai fi la fel? Am îndrăzni să ne lăsăm capturați în întregime de întuneric şi să lăsăm totul în urma noastră de parcă am fost nişte marionete şi ne-a venit rândul să fim aruncați în gol unde nimeni nu ne va mai putea vedea în locul unora noi?

    A venit momentul în care am strigat cât de tare am putut. Trebuia să eliberez cumva această durere care revine din nou şi din nou.

   Nimeni nu mă poate auzi, acest loc este ca şi uitat. Locul perfect de a-ți lăsa liber sentimentele. Capul mă doare de la atâta plâns, sunt amețit şi sunt sigur că am ochii roşii.

  "Asta e nimic, ar trebui să suferi şi să implori după moarte"