Iubeşte-mă aşa cum o fac eu |Yoonmin|

Capitolul 25

 
   Jimin pov

    Am sărit de pe scaun ajungând în fața polițistului în câteva secunde. Nu îmi vine să cred, după atâta timp voi putea să-l revăd!

    --- Pot să vin cu voi? Vă implor! El m-a bătut pe spate murmurând un 'sigur' abia auzit de mine.

    Am urcat în maşină, eu stând pe bancheta din spate. Ceilalți nu ştiu cum s-au împărțit, dar în acest moment nu este treaba mea. Vreau să ajung la el înainte să fi pățit ceva. Îl vreau doar înapoi, chiar cer mult prea mult?

   --- Băiete, înțeleg prin ce treci şi ce simți, însă dacă nu te linişteşti timpul nu va trece mai repede. Avem destul încă de mers.

   Abia atunci îmi observasem cum mâinile şi picioarele îmi tremură şi începeam să-mi rod unghiile. Mi-am cerut scuze şi am privit afară în speranța de a mă calma.

     Maşina merge cu viteză, dar de aceea simt cum totul se mişcă încet. Ceva îmi spune că este o capcană sau ceva nu este înregulă. Urăsc acest sentiment!

    Privirea-mi este întreptată spre geam privind peisajul pierdut în gânduri. Înauntrul meu muream puțin câte puțin, simțeam cum stomacul mi se strânge într-o bilă provocându-mi durere şi încă ceva bizar. Nu am cum să descriu ceea ce simt în acest moment, după atâta timp să-l revăd noştiind dacă mai trăieşte sau nu.

    Puținele amintiri îmi trec prin minte, ca de exemplu prima sa zi şi aventura din parc când bineînțeles Oli a apărut în peisaj şi am alergat de el şi ne-am ascuns până ne-a găsit într-un fel sau altul. La naiba, vreau zilele în care era totul bine şi frumos înapoi. Dar nu întotdeauna este roz.

    --- Băiete, tu vei rămâne aici în maşină. Nu te mişca, şi dacă simți că cineva se apropie încearcă să te ascunzi aici cât mai bine, vocea polițistul m-a readus cu picioarele pe pământ. Am dat uşor din cap ca semn de înțeles.

   El a coborât, având un pistol la el şi încă câțiva polițişti au apărut să-l ajute. Răbdarea mea scăzuse inuman de mult când i-am pierdut din orizontul meu. Nu pot sta aici şi să aştept, trebuie să ajung înauntru. Am sărit din maşină şi fugind cum nu am mai făcut-o de foarte mult timp am dat buzna în încăpere. Polițiştii s-au speriat de sunetul provocat trântirea uşii de perete, mai să tragă în mine.

Mă gândesc că acum sunt înjurat de toți sfinții de către ei.

    --- Ce faci aici?! Ți-am spus să rămâi acolo în maşina! Strigă în şoaptă cel cu care am venit.

    Locul este liber. Niciun om nu este aici. Mă refer mizerabil precum cel care a cauzat totul. Umblând încă câteva minute bune care se simțeau de parcă ar fi fost ore, am dat de o uşă cu gratii în exteriorul ei. Unul dintre ei a acos un set mare de chei, încercându-le pe rând până unul a reuşit să o descuie. Uşa este şi ea încuiată, însă datorită aspectului său, pare a avea o vechime de ani buni. Mă aşteptam ca cel cu cheile să le încerce din nou pe fiecare, spre mirarea mea nu a fost aşa ci scoase o cheie care se potrivea perfect.

   Uşa fusese deschisă cu mare grijă, inițial toată închăperea era întunecată, dar imediat ce uşa a fost deschisă mai bine, i-am zărit trupul lui Yoongi legat cu cătuşe pe o saltea roşie. Mirosul sângelui se simțea puternic în cameră. Am fugit la el simțind picurii de apă formându-se şi coborând pe obraji. Atunci am realizat, salteaua este plină cu sânge.

   L-am strâns în brațe luându-l prin surprindere judecând după țipătul care i-a scăpat. Nimic altceva nu mai contează. L-am găsit şi este în viață, în brațele mele.

   --- Jimin, ce cauți aici? Rostise întrebarea vocea tremurând. L-am strâns mai bine la pieptul meu pentru a-l simți că este real nu doar o halucinație.

   Este real. El este acum aici şi nu visez.

   --- Îmi pare atât de rău pentru tot ce ți s-a întâmplat din cauza mea! Îmi pare foarte foarte rău, sper că mă vei putea ierta într-o zi.

    Nu mă puteam opri din a-i repeta când de rău îmi pare şi cât de mizerabil mă simt. I-am simțit rănile deschise şi simțeam cum mi se rupe inima.

   --- Yoongi! Am auzit un strigăt în cor. Mi-am întors privirea şi i-am văzut familia şi pe mama mea fugind spre noi. La fel ca şi mine, au căzut lângă el lăsând să cadă lacrimi amare şi calde.

    --- Au, au, mamă nu mă strânge prea tare, spuse Yoongi.

   În scurt timp a sosit şi ambulanța care l-au scos cu targa fiind mult prea slăbit să se țină pe propriile sale picioare. Bineînțeles că înainte de asta, a fost eliberat din acele cătuşe.

   Cu maşina mamei am urmărit îndeaproape ambulanța cu încă doi pasageri. Tatăl său este pe locul din față în timp ce eu şi fratele său pe bancheta din spate. În acest moment eram un dezastru, ochii deja fiindu-mi roşii din cauza plânsului. Doar imaginându-mi-l în condiția în care l-am găsit mă cutremură cu totul.

   --- Te poți linişti, va fi totul bine în scurt timp. Medicii vor avea grijă de el şi rănile sale, alte cuvinte încurajatoare au fost auzite din partea fratelui său care încerca pe cât posibil să mă calmeze.

    --- A ajuns aşa din vina mea. Dacă nu eram eu nimeni nu-i făcea nimic.

   --- Nu este vina ta, s-ar fi putut întâmpla şi cu altcineva. Oli este scăpat de sub control, nimeni nu a avut cum să ştie că este capabil de aşa ceva. Nu te învinovăți.

   --- Am ajuns, puteți să coborâți şi putem merge să ne întâlnim cu doamna Min în fața salonului său, spusese mama cu glasul ei drăgăstos.

    După ce a închis maşina, am tulit-o spre etajul al treilarea salonul opt.

_____________________
Nu ştiu ce impact a avut asupra voastră această parte, însă mie mi-au dat lacrimile.
Sau poate şi pentru că astăzi (ora 1 dimineața când am terminat acest capitol) am şcoală fizic :<