Până la stele

Capitolul 28

    Sorb ușor din cana cu ceai cald și te privesc printre gene mâncându-ți liniștit micul dejun. Chipul îți e liniștit și pari puțin mai odihnit decât acum trei zile, când ai luat concediul de iarnă. Știu cât de multă nevoie aveai de niște zile libere, căci nu e ușor deloc să stai afundat în acte ore în șir, în fiecare zi. E multă bătaie de cap, chiar dacă din exterior nu pare. Lăsând munca la o parte, nu pot să nu mă gândesc la ce s-a întâmplat în acea seară atunci când te privesc. Îmi aduc aminte fiecare sărut, fiecare atingere, fiecare strângere de carne, fiecare mișcare a șoldurilor tale, și roșesc.

    — De ce te uiți așa la mine? mă întrebi.

    — Doar te admiram.

    — Ești sigură că doar asta făceai? Pentru că ai roșit.

    Mă fac mică în scaun, ușor stânjenită că am fost prinsă în flagrant, dar tu îmi zâmbești liniștitor. Tai apoi o bucățică de clătită unsă cu ciocolată și întinzi furculița spre buzele mele, iar eu o iau numaidecât și o mestec încet.

    — Cum ai vrea să ne petrecem sărbătorile? te întreb.

    — Ca în fiecare an.

    — Nu te-ai plictisit deja de mine și de mama?

    Îmi arunci o privire urâtă. O ignor și pun pe masă cana cu ceai, apoi continui să mănânc ce am în farfurie.

    — Cum aș putea să mă plictisesc de familia mea?

    Inima îmi sare peste o bătaie. Ridic din umeri.

    — Ziceam și eu.

    Mârâi nemulțumit.

    — Vrei să mergem cu Hades și Ros în vacanță?

    — Și să înceapă să te doară din nou piciorul, din cauza zăpezii? Nu, mersi!

    Îmi dau ochii peste cap, exasperată.

    — Eu și piciorul meu o să fim bine!

    — Așa ai zis de fiecare dată, mormăi. Și niciodată nu ați fost bine, pentru că ești prea încăpățânată că să mă asculți.

    — Ba nu e adevărat! mă apăr.

    Îmi arunci o privire de genul „Știm amândoi că am dreptate”, făcându-mă să oftez.

    — De data asta chiar o să fiu bine. Putem merge, insist.

    — Nu. Hotărârea a fost deja luată. Până nu te faci bine complet, nu plecăm nicăieri.

    — Ești așa enervant uneori!

    Tai o altă bucățică de clătită în farfurie și sunt pregătită să o mănânc când, pe neașteptate, stomacul îmi urcă în gât. Scap furculița și îmi acopăr gura, ridicându-mă repede de pe scaun și plecând în fugă din bucătărie, urcând treptele în viteză.

    — Iubito? te aud strigând în urma mea, însă nu îți pot răspunde. Deschid ușa băii de pe hol și mă las în genunchi lângă toaletă, urmând să dau afară tot ce am mâncat în dimineața asta.

    Te aud intrând și așezându-te lângă mine, apoi degetele tale îmi strâng părul și îmi mângâie blând spatele.

    — Aiden! E jenant să mă privești vomitând!

    Dar tu nu părăsești baia.

    Rămâi lângă mine în unul dintre cele mai neplăcute momente, continuând să îmi mângâi spatele. Mă șterg la gură când termin, apoi trag apa. Probabil a fost prea multă ciocolată pe clătite și nu mi-a priit.

    — Te simți bine? mă întrebi îngrijorat.

    Dau aprobator din cap, iar tu mă ajuți să mă ridic. Îmi clătesc gura de gustul urât, iar când mă privesc în oglindă constat că sunt albă ca o lumânare. Observi și tu asta, așa că mă conduci afară din baie.

    — Cred că ar trebui să te întinzi puțin în pat. Îți voi mai aduce niște ceai.

    — Mulțumesc!

   Îmi săruți blând fruntea și mă îndrumi spre dormitor, apoi cobori să aduci ceaiul. Te ascult cuminte și mă așez în pat, sub așternuturi, ușor amețită.

    — Ai idee de la ce ți-a venit rău? mă întrebi când te întorci.

    Pui cana pe noptieră și te așezi pe marginea patului, luându-mi mâinile în ale tale.

    — Probabil am mâncat prea multă ciocolată. Altă explicație nu am.

    Dai ușor din cap.

    — Încearcă să dormi puțin, bine?

    — Iar tu?

    — Eu o să strâng la bucătărie și o să să fac curat.

    Neg vehement din cap. Nu e corect ca eu să dorm și tu să faci pe menajera.

    — Dacă nu dormi cu mine, nu dorm nici eu.

    — Eva! mă atenționezi.

    — E alegerea ta!

    Oftezi, însă îmi faci pe plac și te cuibărești lângă mine, sărutându-mă scurt pe buze.