Până la stele

Capitolul 23

    Următoarea zi, vineri, mă trezesc în jurul orei prânzului, căci oboseala din ziua precedentă și-a pus amprenta asupra mea. Las telefonul să cadă pe canapea și mă frec la ochi pentru a alunga peticula de ceață de pe ei, iar, când înghit în sec din cauza faptului că am gâtul uscat, simt o ușoară durere și mă strâmb nemulțumită. Perfect! Asta îmi mai lipsea acum, o răceală! Și că tot ziceam de răceală, simt mici gâdilături pe nări și îmi pun repede mâna peste gură și nas, strănutând zdravăn de câteva ori. Apoi nasul meu devine problema, începând să curgă, așa că iau repede un șervețel din cutia de pe masă.

    Nici că se putea să îmi încep ziua mai bine! De parcă nu eram sătulă de medicamente!

    Părăsesc biblioteca nemulțumită și intru în dormitorul gol, schimbându-mi hainele cu unele mai groase. Nici nu mă mir că nu ești aici, căci nu mă așteptam să accepți ziua liberă de azi pe care ți-a oferit-o șeful tău, și cel mai probabil acum ești la serviciu, afundat în hârțoage. Oftând, îmi iau o pereche de papuci de casă în picioare și cobor în bucătărie pentru a pregăti ceva de mâncare. Deschid frigiderul și văd că acel minunat curcan pe care l-am făcut ieri e aproape întreg, așa că mă hotărăsc repede să îi fac doar o garnitură de orez cu legume.

    Îmi scot toate lucrurile și ingredientele necesare și mă apuc de treabă, pierzându-mă imediat în tot felul de gânduri întortocheate despre zilele ce au trecut, despre tine și despre tata. Îmi e dor de amândoi, chiar dacă cu tine trăiesc în aceeași casă. Ești foarte distant și rece, ceea ce îmi aduce frig în suflet. Această distanță ce o pui între noi doar ne înstrăinează, de parcă nu suntem împreună de atâția ani, de parcă nu ne cunoaștem, de parcă nu suntem aici unul pentru celălalt. Mă frustrează că nu îmi dai voie să îți fiu alături, să încerc să îți diminuez durerea. Ceea ce faci doar ne rănește pe amândoi și nu aduce nimic bun. Niciodată. Și poate de aia am ajuns să îmi doresc să merg la tata. La el e liniște. Dar știu în sinea mea că zic aceste cuvinte doar la supărare și că nu îmi doresc cu adevărat să te las de izbeliște. Nici pe tine și nici pe mama. Vă iubesc prea mult ca să vă fac una ca asta. Și nici nu aș avea curaj.

    Îmi șterg nasul și încep să tai legumele julienne, după ce pun orezul să fiarbă în aparatul special pentru așa ceva. Ar trebui totuși să o sun pe mama mai târziu pentru a-i cere să-mi prescrie câteva medicamente pentru răceală, căci eu, chiar dacă am trăit atâția ani în casă cu un medic, nu am reținut numele pastilelor cu care mă îndopa atunci când mă îmbolnăveam. Nu am fost pasionată de niciun tip de medicină, așa că nu am dat niciodată importanță a ceea ce îmi făcea sau metodelor ce le folosea. În acele momente îmi doream doar să mă fac bine și atât, iar ea ardea de îngrijorare. Și tatăl meu la fel, pe vremea când încă trăia. Ura să mă vadă fără viață, uneori zăcând la pat, alteori cu febră. Mereu îmi spunea că, dacă ar putea, ar lua răceala mea asupra sa.

    Când termin de tăiat toate legumele – ardei, morcovi, ceapă, ciuperci –, le pun la călit într-o tigaie și mestec în ele din când în când. Apoi, când sunt gătite, pun orezul ce este gata peste ele și le amestec bine, mai ținându-le pe foc încă câteva minute.

    Între timp, ușa de la intrare se aude, apoi niște pași pe podea, iar când îmi ridic ochii te surprind venind cu câteva pungi în mâini, ceea ce îmi indică că ai fost la cumpărături, și nu la serviciu, așa cum credeam eu. Hm, cum de ai ales să rămâi astăzi acasă?

    Îți fixezi ochii verzi în ai mei în timp ce lași pungile pe blat, însă îmi retrag privirea și mi-o las să cadă pe ceea ce se află în tigaie înainte să mi-o ia inima la goană în piept. Mestec în orezul cu legume cu respirația vizibil mai îngreunată, și nu este din cauza răcelii.

    Te apropii. Te simt. Însă nu reacționez. Iar tu îți înfășori brațele în jurul meu, așezându-ți blând capul pe locul dintre omoplații mei, mâinile tale împreunându-se pe abdomenul meu. Mă strângi ușor, însă eu nu știu cum să interpretez acest lucru. Nu știu dacă e o ofrandă de pace sau dacă o faci doar așa, pentru a mă băga puțin în seamă.

    Oftez în sinea mea și opresc aragazul, lăsând spatula în tigaie și punându-mi o palmă peste a ta. Pielea îți este caldă și fină și îmi oferă o ușoară stare de bine, însă știu că nimic nu e bine și nici nu va fi prea curând. Acum, doar îngreunezi situația. Doar îmi dai speranțe. Mă ridici la cer, apoi o să dai cu mine și cu inima mea de pământ atât de tare, încât îmi va fi foarte greu să îmi revin.

    Petrecem câteva momente așa, apoi mă întorci blând cu fața spre tine și mă cuprinzi în brațe. Parfumul tău inconfundabil mi se infiltrează în nări, cerându-mi tăcut să îți returnez îmbrățișarea, însă nu fac nicio mișcare.

    — Te iubesc foarte mult, Eva, știi asta, nu?

    Inima îmi tresare în piept, căci e prima oară după câteva zile chinuitoare în care aud asta, însă nu mă pot abține să nu îți spun ceva ironic.

    — Știu, mi-o demonstrezi în fiecare zi de o săptămână încoace.

    Apoi mă desprind din brațele tale și, ignorându-ți figura dezamăgită, mă îndrept spre frigider și scot curcanul din el pentru a-l pune la încălzit.

    Câteva minute mai târziu, luăm masa amândoi într-o tăcere mormântală, dar nu bine venită. Nu-mi plac energiile negative ce se resimt pretutindeni, dar încerc să mă obișnuiesc cu ele pe tot parcursul prânzului. Observ cu coada ochiului cum îmi arunci câteva priviri subtile, însă le ignor pe toate și îmi văd de mâncarea mea. Nu am starea necesară pentru asta, iar răceala îmi dă și ea bătăi de cap, strănutând de câteva ori.

    — Îmi pare rău.

    Iau o gură zdravănă de apă și înghit cu greu.

    — Zilele trecute nu au fost prea bune nici pentru mine, îmi vorbești. Mama m-a dat peste cap complet și știi și tu cât de greu îmi e să mă exteriorizez, să te las să mă ajuți și...

    — Nu ți-am cerut explicații! îți tai vorbele și, aruncându-ți o privire încruntată, mă ridic, golesc resturile de mâncare la gunoi, pun vesele în mașina de spălat și plec val-vârtej din bucătărie, urcând în dormitor și băgându-mă sub pătură.

*

    Ușa se deschide și se închide, apoi pașii tăi se aud pe podea. Îmi iau ochii de la filmul ce se difuzează la televizor și mi-i mut pe trupul tău ce deja a ajuns lângă pat. Pui o cană aburindă pe noptieră din care iese un miros plăcut de lămâie, și o pastilă lunguiață și albă, și îmi faci semn cu capul spre ele.

    — Ia pastila! E pentru răceală.

    — Mersi! dau ușor din cap și iau medicamentul fără să comentez, căci știu că e spre binele meu.

    Totuși, ceva în sinea mea se bucură că ai observat că nu sunt bine și că mi-ai făcut un ceai bun, așa cum îl faci mereu. Iau câteva înghițituri din el, iar căldura sa îmi acaparează gâtul într-un mod plăcut, unul în care îmi diminuează micul deranj ce îl simțeam acolo.

    Te cuibărești mai apoi în spatele meu, lipindu-ți pieptul ascuns de un pulover de mine, înconjurându-mi talia cu brațul și oferindu-mi o sărutare pe gât.