Până la stele

Capitolul 9

    Când ajung acasă, pe la cinci și jumătate, tu ești deja în sufragerie, căci eu am stat puțin peste program, iar de această dată nu am uitat să te anunț. După ce îmi las haina, geanta și pantofii la intrare, mă îndrept spre tine, care ești deja schimbat în haine de casă, ceea ce mă întristează puțin, căci noi mereu ne schimbăm împreună. Săptămâna aceasta a fost una dificilă, venirea mamei tale aici te-a dat peste cap mai rău decât am crezut. Ești tăcut, pierdut în gânduri și nu îmi oferi prea multă atenție, însă eu continui să fiu lângă tine, să te ajut așa cum pot, chiar dacă nu ești prea cooperativ.

    — Bună, iubitule!

    Îți ridici privirea spre mine, iar eu îți zâmbesc. Astăzi ești îmbrăcat într-o pereche de pantaloni gri de trening și un tricou alb, iar părul îți este răvășit, ca de obicei. Însă ochii tăi frumoși și-au pierdut din strălucire, dar eu îi văd la fel de puri, la fel de minunați, chiar dacă mi-ar plăcea să zâmbească.

    — Hei, Eva!

    Vocea ta sună răgușită și joasă.

    Mă așez pe canapea, lângă tine, și te cuprind în brațe, căci mi-ai lipsit astăzi. Tu îmi returnezi timid îmbrățișarea, însă nu mă îmbrățișezi așa cum o făceai înainte. Acum doar îți ții mâinile pe talia mea și cam atât. Oftez în sinea mea și mă ridic, apoi buzele mele se apasă ușor de ale tale. Inima îmi tresare atunci când tu îți miști încet gura peste a mea și savurez din plin aceste clipe. Mi-a fost dor de buzele tale, mi-a fost dor să îți simt aroma de mentă și dulceața gurii de care nu mă mai satur. Îți răspund numaidecât la sărut, dar când sunt în culmea fericirii tu te îndepărtezi de mine și te lași cu spatele pe spătarul canapelei, privindu-mă.

    — Te iubesc! îți mărturisesc.

    — Și eu te iubesc, Eva.

    Atât. Niciun „Ce faci?”, „Cum a fost la muncă?”, „Ești bine?”, iar adevărul este că mă doare nepăsarea ta, dar înțeleg că ești dat peste cap și încerc să fiu alături de tine.

    Decid să mă ridic și plec în dormitor, acolo unde mă schimb în ceva mai comod și călduros, apoi revin la parter și mă îndrept spre bucătărie pentru a pregăti ceva pentru cină.

    Mai târziu, după ce am mâncat și am făcut duș pe rând, suntem în pat, tu uitându-te la un film, iar eu lecturând o carte împrumutată de la bibliotecă.

    — Cum te simți? te întreb după ce termin de citit și al cincilea capitol.

    — Bine.

    Răspunsul tău sec mă face să închid cartea și să mă întorc spre tine.

    — Aiden... Nu trebuie să te închizi în tine când o problemă apare, ci să discuți cu mine, să mă lași să îți fiu aproape și să găsim o rezolvare împreună.

    Tu oftezi și te întorci spre mine.

    — E greu, Eva!

    — Știu că e greu, spun și îți cuprind mâna catifelată într-a mea, însă o să o scoatem la capăt. Tu nu trebuie să te lași doborât de asta.

    Aprobi ușor și îți muți privirea din a mea. Pari din nou pierdut în gânduri, fixând pilota cu care suntem acoperiți cu privirea, însă parcă te uiți prin ea.

    — Vorbește cu mine! Spune-mi ce te frământă.

    — Nu vreau să discut despre asta.

    — Aiden...

    Îți întorci privirea verde și dură spre mine, având o cută între sprâncene.

    — Încetează!

    Tonul tău ridicat mă face să-mi închid gura și să-mi înghit cuvintele de pe limbă. Doar te privesc, nici măcar nu știu cum să reacționez la asta, căci nu mi-ai mai vorbit așa niciodată și este dureros. Decid că cel mai bine ar fi să te las singur, să te liniștești, așa că îmi iau perna și cartea și părăsesc dormitorul sub privirea ta arzătoare.

    — Unde pleci? aud vocea ta dură.

    — Nu vreau să dorm cu tine în seara asta, îți arunc peste umăr și închid ușa în urma mea.

    Chiar dacă mai avem două camere libere, prefer să mă refugiez în bibliotecă și să mă întind pe canapea, învelindu-mă cu pătura de pe spătarul acesteia, după ce încui ușa. Vreau să fiu singură, departe de tine care îmi vorbești pe un ton dur, departe de ignoranța ta ce îmi face inima să doară. Vreau doar să îmi pun gândurile în ordine.

    Deschid cartea la pagina rămasă, însă nu mă pot concentra pe nicio literă scrisă. Gândul meu a rămas la tine. La acel „Încetează!” dur și la acea privire urâtă pe care mi-ai aruncat-o.

    Îmi scapă o lacrimă fierbinte din ochiul stâng, și alunecă lin pe obraz. Toate aceste lucruri mă dor, căci în acești patru ani nu prea am avut certuri sau faze ca aceasta, și niciodată nu mi-ai vorbit pe acest ton urât. Nu ai mai făcut-o dinainte să fim împreună, când am avut acea ceartă serioasă.

    Îmi pun cartea pe măsuța de cafea și mă cuibăresc mai bine în pătură, lacrimile curgându-mi din ochi precum niște picături de ploaie.