Până la stele

Capitolul 22

    Ziua Recunoștinței.

    Această sărbătoare mereu a avut o însemnătate aparte pentru mine. Era una dintre preferatele mele pe vremea când minunatul meu tată încă era în viață, însă, după ce s-a stins, toate sărbătorile și-au pierdut din farmec. Da, am avut-o întotdeauna pe mama lângă mine, însă mereu simțeam un gol în piept ce nu îl puteam umple. Mereu simțeam că mă doare inima atunci când eu și mama spuneam pentru ce suntem recunoscătoare, când ne împărțeam cadourile de Crăciun, sau când treceam în Noul An.

    Apoi ai apărut tu.

    Nu ai umplut acel gol din sufletul meu, însă mi-ai curmat din suferință. Tânjeam după iubire și după o prezență masculină în viața mea, alta decât a celui mai bun prieten al meu, Hades. Ne-am petrecut mereu sărbătorile împreună în ultimii patru ani, doar eu, tu și mama, și jur că nu există un sentiment mai plăcut în lume.

    Dar astăzi... Astăzi stau și privesc pierdută spre curcanul din fața mea, îmbrățișată strâns de singurătate. Nimeni nu-i alături de mine... Nimeni nu-și împărtășește cu mine recunoștința... Ai ales să te afunzi în muncă din pricina durerii ce în ultima săptămână ți-a acaparat inima cu totul. Iar mama, ei bine... Mama este de gardă la spital, are grijă de pacienții săi, și nu-i ca și cum avea posibilitatea să își ia o zi liberă, așa cum tu aveai. Dar tu ai ales munca în detrimetrul meu.

    Îmi înghit nodul din gât și-mi ridic mâinile, apucând cuțitul și furculița cu ele, ca mai apoi să-mi tai o bucată de carne de pe curcanul ce stă pe farfurie. În bucătărie plutesc o multitudine de arome provenite de la legume, carne, și cele trei plăcinte pe care le-am făcut, însă nu-mi îmbie simțurile așa cum o fac de obicei, durerea din inima mea nu le lasă.

    Îmi pun câteva legume pe farfurie, alături de carnea din care tai o bucățică și mi-o vâr în gură, mestecând leneș, căci parcă sunt lipsită de viață, la fel ca în ultima săptămână, după ce mama ta a părăsit casa noastră. Înghit cu greu, iar pofta de mâncare mi s-a dus. E prea dificil pentru mine să mă obișnuiesc cu răceala ta și cu indiferența cu care mă tratezi, cu pustiimea din suflet. Uneori îmi doresc să nu mă mai trezesc dimineața, decât să văd că tu ești deja plecat la serviciu și nu ne mai petrecem diminețile împreună, așa cum am făcut-o mereu, când tu eviți chiar și să mă trezești, ca să nu mai spun de luarea micului dejun împreună. Și mă doare. Al naibii de tare. Dar am încercat să mă las pe mine de-o parte și să te pun pe tine pe primul loc. Să am grijă de tine și de inima ta, chiar dacă a mea se distruge în fiecare zi.

    Las tacâmurile jos, simțind cum stomacul mi se revoltă. Nu pot mânca nimic în acest moment.

    — Anul acesta sunt recunoscătoare pentru familia ce mi-a dăruit-o bunul Dumnezeu, încep, iar un nod mare își face apariția în gâtul meu, odată cu lacrimile ce-mi împăienjenesc ochii. Sunt recunoscătoare pentru soțul minunat și iubitor de care am avut parte în ultima săptămână.

    Vocea îmi tremură, însă nu este nimeni aici ca să o audă. Vorbesc singură.

     — Sunt recunoscătoare pentru toată atenția și iubirea ce am primit-o în ultimele zile.

    Pufnesc. Să vorbesc ironic nu mi se potrivește atât de bine.

     — Pentru liniștea din casa mea, pentru bunăstarea mea și a apropiaților mei. Dar mai ales...

    Câteva lacrimi calde și sărate îmi alunecă pe obraji, dar nu-i nimeni aici ca să le vadă.

    — Sunt recunoscătoare pentru faptul că ești alături de mine în această zi minunată, Aiden. Și că nu te-ai dus la muncă, chiar dacă șeful tău ți-a dat o zi liberă. Îți sunt recunoscătoare pentru toate nopțile în care m-ai strâns la pieptul tău și mi-ai zis cât de mult însemn pentru tine și cât de mult mă iubești, suspin.