Până la stele

Capitolul 12

Aiden Williams

    Prima zi a trecut al naibii de greu. Starea ta nu se îmbunătățise deloc, iar eu nu mă mișcasem de pe acel scaun din plastic din fața salonului tău. Erai la reanimare și nu aveam încă voie în salonul tău. Te priveam non stop prin micul geam ce avea jaluzelele ridicate, mama ta lăsându-le în jos doar atunci când trebuia să îți schimbe pansamentele sau să facă un control mai amănunțit. Eram amorțit, iar corpul mă durea atunci când Hades a ajuns la spital și am refuzat cu desăvârșire să plec acasă și mă odihnesc și să rămână el de veghe. Iar aici nu mai intra în calcul gelozia mea, ci faptul că nu voiam să te părăsesc, voiam să fiu mereu lângă tine. I-am povestit prietenului nostru tot ce se întâmplase, iar el a ascultat în liniște tot ce aveam de zis.

    — Niciunul dintre voi nu a procedat corect, însă nu este vina ta pentru ce s-a întâmplat, mi-a spus aceleași cuvinte pe care mi le spusese şi doamna Karen.

    Se zice că prietenul la nevoie se cunoaște, iar Hades mi-a dovedit asta de nenumărate ori. Mi-a fost alături în cele mai grele momente, așa cum și eu am fost, iar în acea zi mi-a dovedit din nou că mă pot baza pe el. Doar seara târziu a plecat de la spital, căci lucra a doua zi, însă mi-a promis că va reveni următoarea zi, după ce își încheia programul de lucru. 

    A doua zi m-a găsit tot pe acel scaun nenorocit, atât de aproape de tine, dar totuși atât de departe. Acel zid era ca o barieră între noi, nu-mi dădea voie să te ating, să te sărut, sau să îți șoptesc cât de mult regret ce s-a întâmplat și cât de mult te iubesc. Așa cum promisese, Hades își făcuse din nou apariția, de data aceasta cu Rosalía și cu niște caserole cu mâncare și un pahar mare cu cafea fierbinte. Am mâncat mai mult forțat, însă cafeaua am băut-o fără să comentez, căci voiam să rămân cât mai mult treaz pentru a fi informat cu starea ta.

    — Aiden, prietene, ar trebui să mergi acasă în noaptea asta, mi-a zis blând Hades, însă nu înțelegea că nu pot și nu vreau să plec de lângă tine.

    Am negat vehement, iar el a oftat învins. A încercat și Rosalía să mă convingă, însă a avut același răspuns.

    — Nu pot să o părăsesc pe Eva. Vreau să stau aici, cu ea. Ea e acasă. Acolo unde e ea, sunt și eu.

    Până la urmă, au acceptat.

    În acea seară și-a făcut apariția și Emily, la fel de îngrijorată ca noi toți. I-am spus care este starea ta, iar ei mai că i-au dat lacrimile. Nu a putut rămâne mult, căci avea nu știu ce cină de afaceri, dar a promis că o să revină cât de curând poate.

    Mă bucură să văd că ai prieteni de încredere, care nu te uită atunci când dai de greu, însă degeaba, căci tu nu ești aici, în adevăratul sens al cuvântului, ca să pot fi bucuros pe bune. Toată fericirea a pălit în lipsa ta. Nu exista așa ceva fără tine. Fără zâmbetul tău. Fără râsul tău cristalin. Fără ochii tăi care sclipesc ca două stele atunci când îți mărturisesc cât de mult te iubesc.

    În a treia zi deja simțeam oboseala cum mă acaparează, însă tot refuzam să plec acasă. Acea casă nu înseamnă nimic fără tine în ea. Mirosul de căpșuni nu îmi încântă simțurile dacă știu că tu nu ești pe canapea, așteptându-mă să ajung de la serviciu pentru a ne schimba împreună, așa cum ne-am obișnuit, sau dacă nu vine din părul tău ciocolatiu. Patul nostru e rece fără tine, așa cum a fost în acea seară.