Până la stele

Capitolul 11

  Aiden Williams

  La dracu' cu toate astea! Habar nu am unde ai plecat de mai bine de o oră, iar ochii tăi înlăcrimați îmi sunt întipăriți pe retină, bântuindu-mă. Am dat-o din nou în bară, am vorbit ca un prost, chiar dacă am spus numai adevărul. Puteam să discut cu tine într-un mod pașnic, nu țipând, nu făcându-te să te simți prost, neiubită sau nedorită. Știu că aveai intenții bune și tot ce voiai era să mă ajuți, însă am simțit că trebuie să fac asta singur, să trec peste vizita mamei, pe care apropo, n-am mai văzut-o de vreo patru ani, să pun totul la punct singur dacă ea avea de gând să mai vină. Tu voiai doar să mă ajuți, iar eu te-am îndepărtat, mi-am rănit îngerașul, mai ales noaptea trecută când tu ai decis că nu merit să dorm în același pat cu tine.

    Oftez și îmi plec capul în palme, coatele fiindu-mi sprijinite de genunchi, stând pe canapeaua din sufragerie, făcând ceea ce mi-ai zis să nu fac. Te aștept. Vreau să îmi cer iertare, chiar dacă cuvintele ar fi de prisos. Vreau să știi că îmi pasă de tine, că te vreau alături de mine, mai ales în aceste situații grele care mă marchează și mă dau peste cap mai tare decât orice altceva. Lipsa părinților mei la momentul potrivit și-a lăsat amprenta asupra mea. Când trebuia să primesc dragoste și grijă din partea lor, eu îmi ardeam mâinile la aragaz încercând să îmi fac ceva de mâncare pentru a nu muri de foame. Când trebuia să primesc îmbrățișări și pupici, eu ascultam cuvintele grele pe care și le aruncau unul altuia. Când copiii veneau cu părinții în prima zi de școală, eu stăteam singur într-un colț, cu inima frântă.

    Copilăria mea nu a fost deloc ușoară. Degeaba aveam jucării și un acoperiș deasupra capului dacă părinții mei nu erau prezenți să mă iubească, să mă hrănească, să mă spele, să mă îmbrace, sau pur și simplu să fie alături de mine. Tind să cred de pe acele vremuri că am fost o greșeală descoperită mult prea târziu ca să mai poată face ceva și, în loc să mă arunce într-un orfelinat, au preferat să mă neglijeze, nu că ar fi prea mare diferența. Măcar acolo nu eram singur douăzeci și patru din șapte.

    Tresar, mult prea pierdut în gânduri, când aud soneria telefonului. Gândul îmi zboară la tine și iau repede telefonul de pe masă crezând că ești tu, însă este un număr pe care nu îl am salvat în agendă.

    — Alo? răspund.

    — Bună seara! o voce feminină se aude. Sunt Miranda McLean de la biroul de informații al Spitalului Central din Boston. Aiden Williams la telefon?

    Inima începe să îmi pompeze mai tare, panica făcându-şi apariția în sufletul meu. Doamne, sper ca tu să fii bine!

    — Da, eu sunt.

    — Îmi pare rău să vă anunț, însă soția dumneavoastră, Eva Williams, a ajuns în stare gravă la spital în urma unui accident rutier. Vă rog să vă prezentați la spital pentru mai multe informații.

    Soția dumneavoastră. Eva Williams. Accident rutier. Stare gravă.

    Cuvintele mi se învârt în cap ca un carusel din bâlci, și nu le înțeleg sensul. Nu înțeleg ce tocmai mi s-a spus. Tot corpul mi s-a blocat, iar creierul parcă nu-mi mai funcționează și nu face legătura între ce mi-a spus acea femeie acum câteva secunde. Eva... Eva mea, soția mea... Accident rutier... Stare gravă...

    Să-mi fut una!

    Sar ca ars de pe canapea când tocmai am înțeles ce mi-a spus Miranda, iar corpul începe să-mi tremure grav. Nu se poate! Iubirea mea... Nu se poate! Ochii mi se înlăcrimează, iar mâinile îmi tremură pe telefon, aproape scăpându-l, și mă forțez să spun ceva.