Cercul Psihopaților

Capitolul 21 - Despre inchisul ochiilor

Nisipul era rece sub talpile lui, se intoarse si pasi apăsat inapoi spre casa. Sari câteva trepte, chicotind si alerga spre camera de zii, gafaind.

Înăuntru casa nu arata cu mult mai bine decat arata abandonata in prezent, pentru ca mama lui nu era niciodată acasă si tatăl lui preferă să stea pe canapea cand ajungea acasă după cele câteva ora de serviciu pe care le lucra.

Nu era sigur cum funcționau adulții sau lumea în general.

Stia doar ca de fiecare dată când ceasul imens de pe hol începea să țipe că o victimă dintr-un film de groaza, tatăl lui deschidea usa de la intrare si il striga.

Uneori aducea cu el un bax de bere, alteori mâncare de la restaurantul verisoarelui lui. Mâncarea era mereu sărată, dar băiatul nu se plângea niciodată.

Era mai bună decât ce era prin dulapuri sau frigider si in orice caz mai bună decât nimic.

În serile in care tatăl lui se întoarce cu mâncare, obișnuiau să iasă pe veranda si sa o dea pe gât in timp ce priveau marea si oamenii care își plimbau câinii sau alergau de a lungul plajii.

Iubea astfel de zile, erau zile in care nu incerca sa isi dea seama cum functioneaza oamenii sau sentimentele lor.

Erau seri în care erau doar el si tatăl lui, împreună cu cartofii reci si pescarusii care se roteau in jurul lor, scoțând țipete pitigaiate.

Obișnuia să spere că toate zilele vor deveni asa si ca mama lui poate ii va asista si ea.

O vedea atât de rar incat uita cum arata, dar nu îndrăznea niciodată să își intrebe tatal.

Subiectele de discuție erau prestabilite în relația lor și stia clar ca mama lui nu făcea parte din ele.

In ciuda dorinței sale, serile pe veranda s-au împuținat, în timp ce serile in care tatăl lui aducea bere si se trantea pe fotoliu, uitandu-se la stiri au devenit din ce in ce mai frecvente.

A încercat să nu se gândească prea mult la asta.

Poate ca nu intelegea multe lucruri, dar învățase ceva.

Dacă nu îi oferea unui lucru prea multa atentie, putea să îl împinga in sine destul de mult încât aproape sa il uite. Ceea ce era uimitor.

Poate ca va mai avea vise sau chiar coșmaruri legate de acel lucru, dar nu va mai fi nevoit să își simtă pieptul strangandu-se la vederea tatălui său si nu va mai simti dezamăgirea uriașă de fiecare dată când aude televizorul aprinzandu-se.

Totul era trecător până la urmă.

Nisipul de pe plaja nu era niciodată la fel si cu fiecare vară devenea mai aspru.

Cartofii reci fura înlocuiți de pachete de noodles instant de la magazin sau sandviciuri cu șuncă aduse de o vecina.

Si poate ca asa era mai bine.

Prefera oricum sa mănânce in timp ce stătea pe câteva stânci aproape de apă, nu pe veranda. Veranda era veche si nesigura oricum acum, în fiecare noapte auzea cum cadeau parti din ea.

Auzea cum cadeau părți din el.

Cand tatăl lui muri, mama lui își facu apariția și fu nevoit sa paraseasca casa in care se ascunsese atatia ani de intreaga lume.

Ocazional de tatal lui.

Era cam tarziu totusi, învățase ce trebuia învățat și nu simti nici o emoție la niciunul din evenimente la care fu nevoit sa ia parte.

Din cand in cand își întorcea totusi capul și se uita la ea.

Semana mai mult cu ea decât cu el, asta ziceau toți. Poate era adevărat.

Nu avea de unde sa stie, nu îi stia pe niciunul si nu i se părea că seamănă la trăsături cu vreunul din ei.

Poate nu se uita destul, un psiholog ii zisese asta odată.

Stătuseră într-o cameră anostă într-o dupa amiaza de vineri, mama lui insistase că are nevoie sa vada un specialist, si vorbisera despre motocicleta lui si faptele lui. Despre caracterul lui.

Ii zisese ca nu se uita destul, nu observa destul si asta nu pentru ca nu este capabil să o facă, ci pentru ca refuza sa o faca.

Ceea ce era ridicol.

Încă simțea nisipul sub tălpi si auzea ceasul ținând,  deși nici nu mai locuia acolo. Încă stia mirosul marii si vedea tavanul scorojit sub care dormise ani de zile.

Poate văzuse prea mult, asa ca fusese forțat să își închidă ochii.

Pana la urma, nu toti ii ascund dupa o mască.