Cercul Psihopaților

Capitolul 11 - Urmariri si discutii

      In filme pare mult mai amuzant să urmaresti pe cineva.

     In realitate nu e deloc distractiv. Mascata era complet panicată, gândindu-se că tatuatului i-ar trebui o singură privire inapoi ca sa recunoasca mașina sau si mai rau, pe ea.

    De asta nu stătea chiar în spatele lui, erau două mașini între ei și totuși cand motocicleta lui lua câte o curbă, îi îngheța sângele în vene. Mai purta și afurisita aia de casca și dacă doar si-ar fii intors capul, ea nu si-ar fi dat seama dacă el o vede sau nu...Enidy strânse volanul până i se albira degetele.

    Nu avea cum sa isi dea seama daca el o observase sau nu. Poate știa că ea îl urmareste, oricum fusese destul de ciudat comportamentul ei și că îl refuzase doar ca mai apoi să îi ceară să o însoțească pe jos. Poate știa și o îndruma greșit sau doar isi bătea joc de ea.

     Dar totuși satena putea să spere că o parte mica din pușcăriaș credea că ea vrea să îl cunoască mai bine sau să petreacă mai mult timp cu el. Partea aceea mica si totuși existenta din fiecare om care uneori iti sopteste in creier că cineva te place.

     Stupid, se gândi ea, rotind de volan cu ochii la mașina albastră din fata, un Opel vectra condus de un bărbat cu ochelari de soare.
      Cea mai rea parte era că drumul nu se mai termina, ca și cum Chris știa că Enidy e în urma lui si se juca cu ea. Sau poate doar mi se pare, se gândi fata, asezandu-si mai bine masca pe fata. Poate senzatia era aceeasi cu a aștepta ca ceva sa se întâmple cu atât de mult nerăbdare încât ti se pare că timpul sta in loc sau se scurge prea lent.
      Enidy ofta aproape ușurată cand in loc sa i-a alta curba, Chris o lua înainte apoi la stanga si opri in fata unor porti uriașe. Lovi cu degetele de marginea volanului, și acum ce? Nu putea să oprească sau să o i-a după el pentru că ar fi vazut-o cu siguranta. Înjură in șoaptă și parcă mașina imediat după curbă, îl urmări pe pușcăriaș cu privirea din spatele unei mașini albe. Bărbatul isi dădu casca jos, se uita dintr-o parte in alta, apoi apăsă un cod și intră de cealaltă parte a porților.
     Era prea departe ca sa vada codul, dar văzuse mișcarea degetelor lui, butoanele apăsate. Un fior o trecu, doar nu avea de gând să îl urmărească înăuntru, nu? În nici un caz, atunci gazda si-ar fi dat seama ca a mai venit cineva nepoftit. Ofta, uitandu-se la ceas. Trebuia să se întoarcă oricum înainte ca mama ei să observe că a luat mașina. Putea sa afle mai tarziu a cui e casa.

     Enidy ezita înainte să urce inapoi in mașina, uitându-se la casa încă odată înainte să se întoarcă la a ei.

                               *

      Podeaua scartai sub pașii lui și motanul afurisit iar se freca de el. Îl împinse și se așeza pe canapea, proptindu-si coatele pe genunchi și lasandu-si bărbia în palme.
      
     - Ai venit in sfarsit. Noutăți?

    Vocea era calda si totuși enervantă, Chris isi întoarse privirea plictisit.

     - Nu chiar.

     Tatăl lui se rezema de tocul ușii, privindu-l cu o spranceana ridicata.

     - Nu chiar? Ar trebui să fie cel mai bun psiholog din oraș.

     Părea mai bătrân. Avea mai multe fire albe printre cele negre și mai multe cute și riduri, arata aproape ca o caricatura dintr-un ziar. Chris zâmbi lenes.

     - Nici macar nu fac terapia cu el, face un fel de experiment cu noi. Nu ar trebui să zic nimic despre asta, dar...ne pune să ne ajutăm reciproc. Noi, pacienții, suntem împărțiți după niște bilete și trebuie să ne ajutăm unul pe altul. Ce e ciudat e ca perechile sunt deja făcute. Nu tragi biletul dintr-o urna, biletul e deja tras pentru tine. Nu e ciudat?

     Tonul lui suna acuzator, umerii mari ai tatălui lui par să se strângă putin, la fel ca grimasa acestuia.

     - Chris, dacă ai venit până aici doar ca să mă acuzi...

     Tatuatul nu spune nimic, doar se uita la el. Tatăl lui oftează, oftatul rezervat doar pentru Chris care atestă cat de tare îl calcă pe nervi.

     - De ce ai venit?

     Chris se ridică, motanul se învârte în jurul picioarelor lui, frecandu-se de pantalonii lui și torcand. Pușcăriașul nu îl împinge de data asta, isi înclină putin bărbia și ochii lui sunt identici cu ai tatălui lui pentru un moment, apoi se întunecă din nou.

    - Am venit pentru că eu cred ca psihologul a făcut biletele intenționat. Pe fiecare dintre ele. Și vreau să știu dacă știi cine este perechea mea la terapie.

     Tatăl lui arata obosit cand face un pas inainte, umbrele jucându-se peste cutele adânci de sub ochii lui. Ochii lui care sunt la fel ca ai lui Chris și totuși total diferiți în lumina difuză.

      - Și dacă știu sau nu, cu ce te-ar ajuta? Tu trebuie doar să mergi la terapie și să le arăți că te-ai schimbat. Altfel de întorci și a doua oară te asigur ca nu te mai ajut să ieși.
      
      Chris se încruntă, dar nu îl mai întreabă nimic. Stie. Normal ca ticălosul stie. Ar vrea să îl întrebe de ce l-a scos până la urmă, dar nu o face.
      Pășește pe lângă pisica, după pe lângă proprietarul acesteia și spune fix înainte să deschidă ușa, întorcându-și capul destul cat sa îl privească.

      - Eram doar curios, dar acum mi-am primit raspunsul presupun.

     Vântul îl izbește și i se strecoară în jurul corpului, pe sub piele, un fior îl trece cand se urca pe motocicleta și isi pune casca pe cap.

      Se uita in jur, mașina mamei lui Enidy nu mai e pe urmele lui. Zâmbește, pornind motorul.

     Oare ea stie?