O viață dublă

20.Damian

*CAPITOL EDITAT

 Merg cu pași repezi spre ea, strecurându-mă prin mulțimea de oameni. Mai am doar câțiva pași și fix atunci apare Aleksei lângă ea. Mă opresc din mers și îi privesc. Îi spune ceva fixându-mă pe mine cu privirea, apoi pleacă împreună în direcția opusă de unde mă aflu eu. La naiba cu nenorocitul ăla!

Intru ca o furtună în apartamentul lui William și trântesc ușa în urma mea. La dracu! De ce trebuie să fie mereu cu măscăriciul acela după ea? Nu îl suport!

William stă pe canapea și se uită plictisit la televizor. Se uită la mine doar după ce mă trântesc pe canapea lângă el.

Sunt atât de nervos încât îmi vine să arunc cu ceva în femeia care vorbește încontinuu la televizor despre nu știu ce prostii făcute de niște copii. Mă aplec spre măsuță, iau telecomanda și sting televizorul de tot.

— Hei, mă uitam la aia, spune William revoltat.

Mă ridic și mă duc în dormitor. Fir-ar să fie de treabă! Urăsc faptul că William s-a hotărât să mai rămână pentru un timp în oraș. Îi place atât de mult aici, încât și-a închiriat și un apartament. Prima dată am crezut că glumește, însă următoarea zi, a intrat în camera mea de la hotel cu contractul în mână, iar acum, iată-ne aici.

Ar fi putut să își i-a și el totuși un apartament cu două camere ca să nu fiu nevoit să dorm pe canapea, dar asta este. Oricum nu o să mai rămân prea mult timp în oraș. Dar înainte să plec, trebuie să vorbesc cu Brigitte, trebuie să îmi iau rămas bun.

Separarea asta mă omoară pur și simplu, încet și sigur. Aș vrea să fiu mereu în preajma ei. Să nu treacă nicio zi fără să-i văd ochii senini. Să o țin seară de seară în brațele mele, să stea pe pieptul meu și să o tachinez. Să o fac să se bosumfleze când schimb canalul la televizor. Îmi doresc toate lucrurile acestea. Dar știu că nu mai pot să le am.

Ies pe balcon și mă rezem de balustradă. Soarele apune ca o bilă de foc după dealul din fața mea și atunci realizez că a mai trecut o zi fără să o văd. Și vor mai trece multe după ce voi pleca. Așa că oricât de greu mi-ar fi, ar trebui să mă obișnuiesc cu ideea. Sau măcar să încerc.

Privesc apusul cu gândul la ea. Ea e totul și așa va fi mereu. Ea va fi bine, iar ăsta e cel mai important lucru din lume. Intru înauntru doar după mult timp după ce luna apare pe cer și mă duc direct la duș.

După minute bune, care au părut chiar ore, ies din baie doar cu un prosop înfășurat în jurul taliei și mă întind pe canapea. William a plecat la nu știu ce întâlnire, așa că am rămas singur. Cum probabil voi fi tot restul vieții mele.

Nu mă pot vedea iubind altă femeie. Nu mă pot vedea fericit alături de altcineva, așa că mai mult ca probabil voi rămâne singur.

Trebuie să vorbesc cu Brigitte și să plec de aici cât mai repede. Nu mai pot amâna momentul. Mă îmbrac cu primele haine pe care le găsesc, iau un taxi și într-un sfert de oră mă aflu în fața casei ei. Sun la ușă și aștept.

Olga, menajera casei deschide și zâmbește când mă vede. E o femeie la cincizeci și patru de ani, singură. Soțul ei a murit în urmă cu zece ani, iar ea nu s-a mai recăsătorit. Nu are copii și nici alte rude, așa că m-a adoptat imediat cum am venit în casă. A crescut-o și pe Brigitte. E o femeie tare bună. Îmi aduce aminte de mama mea.

— Damian, mă bucur tare mult să te văd, spune ea și mă îmbrățișează.

— Și eu mă bucur să te văd Olga, spun și o strâng în brațe.