O viață dublă

3.Brigitte

*CAPITOL EDITAT

Merg pe holul lung care pare că nu se mai termină. Calea îmi este luminată doar de câteva lumânări. Țipătul unui bărbat se aude din depărtare iar eu încep să alerg. Alerg și mă împiedic de nenumărate ori, dar nu mă opresc. Văd o ușă și măresc pasul până ajung într-un sfârșit la ea. Mă uit pe geamul murdar și zăresc două persoane în încăpere. Doi bărbați. Unul este legat de un scaun și plin de răni iar celălalt stă lângă el cu un cuțit în mână. Lacrimile încep să îmi șiroiască pe obraji, iar eu nu mai sunt în stare să îmi rețin țipătul.

***

Continui să țip fără să îmi dau seama că mă aflu defapt în camera de la internat și că totul a fost doar un coșmar. Inima îmi bubuie cu putere în piept și continui să plâng. Dau plapuma deoparte și mă ridic din pat. Abia după câteva minute observ că sunt singură în cameră.

Câteva raze ale lunii se furișează printre jaluzele și îmi luminează calea, parcă vrând să îmi aline suferința. Încerc să mă liniștesc dar îmi este imposibil. Inspir și expir adânc de câteva ori iar într-un final mă hotărăsc să ies la o plimbare, conștientă fiind că somnul nu o să mă mai i-a prea curând.

Îmi îmbrac blugii și hanoracul peste pijama apoi părăsesc camera. Jos, holul internatului este predominat de întuneric și liniște. Singurul sunet care se aude este sforăitul ușor al paznicului. Ies cât de încet pot afară și îmi cuprind corpul cu brațele în momentul în care aerul rece de ianuarie mă lovește.

Încep să merg pe o alee și mă afund tot mai mult în pădure. Inspir și expir ușor, simțind cum încep să mă calmez. Pădurea tăcută mă liniștește în cele din urmă.

Mă opresc lângă un castan bătrân și mă așez apoi pe pământul umed. Închid ochii, încercând să asimilez toate sunetele naturii. Păsări, vânt, frunze foșnind. Toate acestea mă fac să uit de coșmar și să cred că pot dormi din nou.

***

Stau în fața oglinzii, analizându-mi cu atenție reflexia. Nu sunt pregătită să îmi reiau viața. Nu sunt pregătită să merg la școală și nu sunt pregătită să stau în preajma oamenilor. Dar nu am de ales. Trebuie să înfrunt realitatea. Oricât de crudă ar fi ea.

Oftez, trecându-mi pentru ultima dată peria prin păr, abandonând-o mai apoi pe dulăpiorul din baie și mă întorc în cameră. Colega mea a plecat deja, deci mă aflu singură. Arunc o privire spre ceasul atârnat pe perete și constat cu stupoare că mai am doar cinci minute până la prima oră, așa că mă grăbesc.

Îmi îmbrac geaca, îmi atârn geanta pe umăr și ies din cameră închizând ușa după mine apoi mă îndrept cât de repede pot spre scări. Ajung în scurt timp la secretariat de unde primesc orarul împreună cu toate sălile de clasă și încep să merg cu nasul în foi, spre prima oră, conștientă fiind de faptul că am întârziat oricum.

Mă trezesc la realitate doar în momentul în care mă izbesc fără să vreau de un perete, reușind să scap toate fișele pe jos. Mă așez în genunchi încercând să le strâng, dar peretele, care se pare că are mâini și defapt nu e deloc un perete, le strânge înaintea mea.

La naiba! Tocmai m-am băgat în cineva.

— Îmi cer scuze, spun repede și atunci îmi ridic privirea în sfârșit pe fața lui, ochii noștri se întâlnesc și ceva se întâmplă.

— Nu-i nimic, răspunde el, zâmbindu-mi liniștitor.

Nu e un elev. E un bărbat de vreo douăzeci și patru, douăzeci și cinci de ani. Solid, cu părul negru ca abanosul și ochii la fel de întunecați ca cerul nopții fără stele. E frumos. Iar eu continui să mă holbez la el, în timp ce acesta ține întinse foile așteptând să le iau. Oare e profesor?

— Mulțumesc, murmur eu, mutându-mi în sfârșit privirea în altă parte.

Simt cum tot sângele îmi urcă în obraji și fac tot posibilul să nu îi mai întâlnesc privirea, dar el mi-o caută, deci e inevitabil.

— Sunt Damian, îmi spune privindu-mă cu intensitate și măsurându-mă atent din cap până în picioare.

— Eu sunt întârziată...

Abia după ce cuvintele îmi ies din gură conștientizez ce prostie am spus.

— Adică, vreau să spun, eu mă numesc Brigitte, dar sunt în întârziere. Mă scuzați.

Și spunând acestea plec fără să mă mai uit în urmă. La naiba! M-am făcut cu totul de râs.

Mă grăbesc totuși spre clasă și cu gândul în altă parte, dau buzna fără să mai bat la ușă. Fir-ar să fie!

— Mă scuzați de întârziere, spun eu repede. Nu am găsit sala și m-am rătăcit.

— I-a un loc, îmi spune profesorul ignorându-mi complet scuza patetică.

Fac repede cum îmi spune și mă așez în banca goală din ultimul rând, oftând ușurată că nu m-am ales cu detenție din prima zi. 

N.A. Aveți aici și capitolul 3 !! Ieeei!!! :)) 

Pupici! :* :*