O viață dublă

11.Brigitte

*CAPITOL EDITAT

 Țipete și bubuituri se aud de sus și mă fac să mă ghemuiesc mai mult pe canapea. În momentul de față sunt speriată de ce aș putea păți. Știu că aș putea să mor și nu vreau asta. Lacrimi mici se adună în ochii mei dar le șterg repede. Nu vreau să mai plâng. Nu ar trebui să îmi fie frică de moarte până la urmă, dar îmi este.

Dintr-o dată, ușa se trântește de perete și tresar. Un bărbat înalt cu barbă intră și îndreaptă pistolul pe care îl ține în mână direct spre mine. Aleksei intră în fugă în urma lui și îl prinde de umăr trăgându-l înapoi, însă acesta revine imediat la poziția inițială, fixându-și privirea furioasă pe mine.

Îl privesc cu frică și lacrimile pornesc ușor în jos pe obraji, una câte una. Închid ochii și aștept, aștept să mor, aștept să îmi reîntâlnesc părinții, însă nu se întâmplă. Vocea lui Aleksei mă face să redeschid ochii,

— Las-o împace, ea nu are nimic de a face cu părinții ei. Nu știe nimic. Nici măcar cine e!

Cuvintele lui mă derutează mai mult și simt că ceva îmi scapă. Ce vrea să spună? Știu cine sunt. Și ce au făcut părinții mei încât să îl provoace în asemenea hal pe acest bărbat? De ce vrea să mă omoare?

— Pleacă și las-o.

Aștept reacția celuilalt bărbat însă acesta nu se clintește. Orice i-ar spune nu are de gând să renunțe.

— Puțin îmi pasă de ce își amintește ea! Nemernicul acela merită asta! Merită să trăiască cu vina morții fetiței lui! Spune mai mult țipând tipul cu barbă aruncându-i o singură privire lui Aleksei.

Să trăiască? Tipul e nebun. Tatăl meu e mort.

— Taci dracului din gură Mikhail! Strigă Aleksei la el.

Nu mai înțeleg nimic, ce se întâmplă? De ce mă apără Aleksei? El e cel care mă ține închisă aici. Asta nu înseamnă că lucrează cu tipul ăsta? Nu vor amândoi același lucru?

Mikhail mai face câțiva pași în direcția mea și scoate piedica pistolului pregătindu-se să tragă.

— Haide să terminăm odată cu asta, spune mai mult pentru el.

Încep să tremur și îmi ascund fața între genunchi începând să plâng în hohote. De ce trebuie să mor? Am doar șaptesprezece ani și o viață întreagă înainte. Ce au oamenii ăștia cu mine? De ce nu mă lasă împace? De ce? Te rog să nu doară măcar. Te rog...

— Oprește-te altfel trag!

Îmi ridic capul și îl privesc cu ochii mari pe Aleksei, care are acum la rândul lui un pistol îndreptat spre capul bărbosului. Acesta îl privește prima dată surprins, însă nu lasă pistolul jos. În schimb începe să râdă.

— Aproape m-ai păcălit. Termină cu prostiile Aleksei.

Mie nu mi se pare amuzant să fi amenințat cu arma, însă se pare că tipul i-a totul ca pe o glumă, una chiar amuzantă.

— Nu glumesc Mikhail, o să trag.

Acesta lasă arma jos pentru o clipă și își îndreaptă toată atenția spre Aleksei. Atunci, o idee trăznită îmi vine în minte dar nu stau să o analizez și o pun în aplicare. Mă ridic repede de pe canapea și o iau la fugă cât pot de repede spre ușă.

Aproape reușesc să ies, însă un braț mă prinde de talie și mă trage înapoi. Încremenesc prima dată, însă Aleksei mă împinge în spatele lui protejându-mă cu corpul lui și mă mai liniștesc.