O viață dublă

13.Brigitte

*CAPITOL EDITAT

După prea multe ore de zbor, ajungem în sfârșit acasă. Acasă în Londra. Privesc pe geamul mașinii vila uriașă în care am crescut, dar nu-mi trezește niciun sentiment. Toate câte s-au întâmplat în ultimul timp, în ultimele luni, toate m-au făcut să realizez lucrurile cu adevărat importante.

Șoferul oprește în fața scărilor de marmură și îmi deschide portiera. Îi mulțumesc cu un zâmbet timid apoi cobor. Privesc curtea din față și casa, căutând o schimbare cât de mică, însă nu găsesc nimic. Totul e exact așa cum l-am lăsat. Mai puțin eu.

Mama își face apariția în capul scărilor, arătând exact așa cum mi-o aminteam. Îmbrăcată cu o rochie puțin mai lungă de genunchi, strâmtă dar elegantă, cu părul aranjat în bucle și machiajul perfect coboară scările și mă strânge în brațele ei.

— Scumpa mea, ce dor mi-a fost de tine.

O cuprind la rândul meu cu brațele și îmi așez capul pe umărul ei, bucurându-mă de căldura din îmbrățișarea ei.

Când ne desprindem una de alta, îl observ și pe tatăl meu care se apropie de mine, îmi plasează un sărut scurt pe frunte apoi se îndepărtează. Amândoi au fost mereu reci cu mine. Nu știu de ce. Dar au fost momente în care mă deranja asta foarte mult, însă acum, tot ce contează e că sunt cu ei, iar ei sunt părinții mei și eu îi iubesc exact așa cum sunt.

— Mă bucur că ești bine Brigitte, îmi spune tatăl meu apoi pleacă și mă lasă din nou singură cu mama.

Îl urmăresc cu privirea și observ că dintr-o altă mașină coboară și Aleksei urmat de ceilalți oameni care lucrează pentru tatăl meu. Ce face el aici? Mă îndrept în fugă spre ei și îl prind pe tata de mâneca sacoului.

— Ce caută el aici?

— El ne-a ajutat să te salvăm și ca răsplată ne-am gândit să îi țină locul lui Damian.

— Stai puțin, l-ai dat afară pe Damian?

— Nu draga mea, el a demisionat.

După ce îmi spune asta se trage să îi dau drumul și își continuă drumul iar eu rămân înmărmurită în mijlocul drumului. Nu înțeleg, de ce a demisionat. Din cauza mea?

Mama vine și mă prinde de mână apoi intrăm amândouă în casă. În casa în care am crescut, casa care nu de mult o numeam "acasă". Dar acum nu mă mai simt așa. Mă simt pierdută. Simt că locul meu nu e aici.

— Du-te sus și odihnește-te un pic, îmi spune mama punându-și mâna pe umărul meu. Masa v-a fi gata în câteva ore.

Îi răspund cu o încuviințare apoi urc scările. Merg spre ușa camerei mele, o deschid și intru. Nimic nu e schimbat. Toate lucrurile sunt așezate exact în același loc.

Mă apropii de fereastră și dau un pic perdeaua la o parte și mă așez pe pervaz. Oamenii tatălui meu mișună prin curte ca furnicile. Păsările zboară dintr-un copac în altul, norii plutesc deasupra tuturor și asta îmi aduce un gând prostesc.

Cum ar fi să pot fi deasupra norilor? Să plutesc și să pot merge oriunde vreau eu. Fără să mai îmi pese și fără să mai știu ceva. Cred că ar fi plăcut să pot să mă desprind de tot și de toate. Să uit de trecut, de prezent și să nu mă gândesc la viitor.

Închid ochii și pentru o secundă îmi imaginez toate lucrurile acestea. Dar apoi deschid ochii și revin la realitate. O realitate în care ura și lucrurile rele domină totul.