O viață dublă

9.Brigitte

*CAPITOL EDITAT

Un zgomot puternic mă trezește din somn. Nu realizez din prima unde mă aflu. Mă ridic în capul oaselor, dar o fac prea brusc și o amețeală puternică mă lovește. Îmi rezem capul de brațul unei canapele și rămân cu ochii închiși câteva secunde până simt că mi-am revenit de tot.

Deschid ușor ochii și privesc în jur. Primul lucru pe care îl realizez e că mă aflu într-o încăpere străină. O cameră fără nici o fereastră. Doar un șemineu în care focul mocnește și o canapea ponosită.

Sunt înghețată de frig și al naibii de speriată. Nu îmi aduc aminte cu exactitate ce s-a întâmplat. Știu că am plecat să mă întâlnesc cu Damian, apoi nimic...

Nu știu dacă e ziuă sau dacă e noapte. Nu știu unde sunt. Nu știu de cât timp mă aflu aici. Nu știu dacă cineva mă caută. Nu știu absolut nimic.

Mă ridic de pe canapea și mă apropii de șemineu apoi mă așez pe parchetul rece cât mai aproape de lumina caldă. Îmi înfășor brațele în jurul meu cu încercarea de a mă încălzi însă nu reușesc nici cum. Mă ghemuiesc pe jos și las lacrimile amare să-mi șiroiască pe obraji sperând că totul o să fie bine în cele din urmă. Apoi cred că adorm, sau amorțesc de frig.

***

Simt două brațe cum mă ridică de la pământ apoi simt un corp cald lipit de mine. Două secunde mai târziu persoana mă lasă jos pe o suprafață moale. Mă forțez să deschid ochii și într-un final și reușesc. Atunci întâlnesc o privire frumoasă, caldă. Doi ochi albaștri care mă privesc cu blândețe și curiozitate, cred.

— Am venit să-ți aduc ceva de mâncare și să repornesc focul. Îmi pare rău că te-am lăsat să îngheți dar nu mi-am dat seama că se va stinge atât de repede, îmi spune el cu un accent pronunțat.

Mă ridic în șezut și mă șterg ușor la ochi, apoi îl analizez mai bine. E un tip înalt și solid, blond și destul de tânăr. Nu arată amenințător, așa că îmi fac curaj și îl întreb ce mă macină cel mai mult.

— Unde sunt?

— În Moscova, îmi răspunde el privindu-mă intens, prea intens aș putea spune.

Mă uit la el mirată așteptând să-mi spună că glumește sau ceva, însă nu o face.

— Ce...ce caut aici? Cine ești și ce vrei de la mine?

El se lasă pe vine și îmi acoperă mâna cu a lui.

— Mi-aș dori să-ți pot răspunde, dar nu pot.

— Ce vrei să spui?

— De ce nu poți?

— Te rog, nu mai pune atâtea întrebări.

Îl privesc precaută căutând un semn cum că e pe cale să se enerveze, însă tot ce văd în ochii lui e blândețe. Nici un pic de furie sau ură. Așa că oftez înfrântă conștientă fiind că nu voi afla absolut nimic deocamdată.

— Dar...ezit doar un pic, măcar îmi poți spune cum te numești?

— Aleksei.

— Aleksei, repet eu după el, poți să îmi aduci te rog o pătură?

Un mic zâmbet îi apare în colțul gurii, apoi încuviințează și se ridică. Mă mai privește câteva clipe apoi părăsește încăperea lăsându-mă din nou singură.

Privesc spre tava așezată în stânga mea pe brațul canapelei și mă gândesc dacă ar trebui să mănânc sau nu sandwich-ul pe care mi la adus Aleksei. Ar putea să fie otrăvit sau ceva, dar până la urmă dacă ar fi vrut să mă omoare de ce m-ar fi adus până în Moscova? Gândul acesta și stomacul meu care protestează de foame mă face să renunț la orice reținere, așa că mă apropii mai mult de tavă, iau sandwich-ul și mușc cu poftă din el.