O viață dublă

Capitolul 22

*CAPITOL EDITAT

Brigitte

Sentimentele care au năpădit-o pe Brigitte, în momentul în care Damian și-a lipit buzele de ale ei, erau de nedescris. Fericire, nerăbdare, teamă, dorință, toate se revărsau prin corpul ei. Începu ușor să tremure și își încolăci brațele în jurul gâtului său. Își afundă mâinile în părul lui și îl sărută înapoi.

Buzele lor se potriveau perfect. Parcă erau făcute unele pentru altele. Damian își puse mâinile în jurul ei și o trase mai aproape. Ei doi se potriveau perfect. Fiecare mișcare le era sincronizată. Totul în momentul acela era magic. Nimic nu mai conta. Absolut nimic. Totul din jurul lor dispăruse și nu se mai gândeau la nimic altceva.

Când s-au despărțit într-un final, s-au uitat unul în ochii celuilalt și și-au dat seama că nu au rezolvat nimic. Însă toate sentimentele pe care au crezut că le-au îngropat adânc înăuntrul lor, au ieșit din nou la suprafață.

Brigitte se înroși și se uită în altă parte. Damian oftă și își lipi buzele de fruntea ei și continuă să o țină în brațe. Fluturașii își făcuseră din nou apariția în stomacul ei.

Abia acum și-a dat seama că toată agitația de mai devreme pe care o simțise când era în mașina lui Dylan, îi era datorată din nou, numai bărbatului care o strângea cu dragoste la pieptul lui.

— Damian...spuse ea, depărtându-se ușor.

Bărbatul din fața ei o făcuse în trecut și continua să o fac să treacă prin toate stările posibile. Îl iubea încă. Nu-l uitase nicio secundă în toți anii aceștia.

— Shh, nu trebuie să spui nimic.

El îi puse un deget peste buze și o privi în ochi.

— O să vorbim. Avem tot timpul din lume. O să rezolvăm totul.

— Brigitte, aici erați, chiar mă întrebam unde a-ți dispărut așa dintr-o dată. Totul e în regulă?

Dylan s-a apropiat de ei însă ei păreau că nici nu îl observă.

— Așteptă-mă în mașină te rog, i-a spus Brigitte și acesta a plecat după ce le-a mai aruncat o privire.

— Dă-mi telefonul tău, îi spuse lui Damian după ce bărbatul celălalt a dispărut din raza lor vizuală.

Acesta făcu câțiva pași înapoi, își scoase telefonul din buzunar și îl puse în mâna ei. Brigitte îl butonă puțin apoi îl puse în buzunarul lui, îl sărută pe obraz și începu să se îndepărteze cu fața încă spre el.

— Sună-mă mâine, îi spuse ea, apoi se întoarse și plecă.

***

Dimineața următoare, de cum a răsărit soarele, Brigitte s-a trezit. Gândurile și amintirile de seara trecută nu îi dădeau pace. Era nerăbdătoare, nu putea să se abțină să nu zâmbească cu gura până la urechi, vroia să îl vadă, vroia să fie cu el. Era ca un drog, la care renunțase în trecut, iar acum devenise din nou dependentă de el, luând totuși doar o doză mică.

În momentul în care auzi telefonul că sună, se repezi și răspunse fără să se mai uite la numele de pe ecran.

— Da?

— Brigitte?

Așteptă o secundă. Nu era Damian, dar vocea îi părea cunoscută.

— Cine e?