O viață dublă

Partea I - 1.Brigitte

*CAPITOL EDITAT

Nu m-am gândit niciodată cum ar fi să trăiesc singură, fără părinții  mei, într-un loc în care nu cunosc pe nimeni. Nu am avut niciodată de ce să mă gândesc la asta. Am trăit mereu o viață relativ liniștită. Sau mă rog, din câte îmi aduc eu aminte și din ce mi-au spus ceilalți. Gândul că mă aflu acum aici nu mă afectează cu nimic. Poate pentru că nimic nu mai contează. Viața mea nu mai are nici un rost.

Faptul că am șaptesprezece ani, a obligat autoritățile să mă trimită undeva. Și ca să nu mă trimită într-un orfelinat cum ar fi fost normal, datorită banilor care au aparținut părinților mei, m-au trimis într-o școală cu internat. Iar asta e mult mai rău. Adolescenții de bani gata nu au cum să înțeleagă situația în care mă aflu.

Merg singură pe holul internatului, târând o valiză cu haine după mine. Lacrimi amare îmi șiroiesc ușor pe obraji, dar nu le opresc. Nu știu cum și nici nu ar putea să îmi pese mai puțin. Durerea e prea mare. Simt cum îmi distruge încet, încet sufletul. Pierderea părinților mei, a singurelor mele rude, e prea greu de suportat. Aș da orice să pot opri durerea și lacrimile.

Trec pe lângă ușile de lemn, ascultând râsetele ce se aud dinauntru și mă întreb dacă voi mai fi vreodată așa. Dacă voi mai putea vreodată să zâmbesc cu adevărat. Dacă sufletul meu, se va vindeca într-un final. Nu pot să găsesc un răspuns deocamdată. Sper că într-o zi voi fi în stare totuși.

Ajung în fața unei uși, iar numărul inscripționat pe lemnul închis la culoare mă convinge că am ajuns în fața camerei în care urmează să stau. Îmi șterg lacrimile de pe față cu mâneca pulovărului meu preferat, inspir o gură mare de aer și deschid ușor ușa, lăsând un scârțâit asurzitor să se facă auzit.

Primul lucru care îmi sare în ochi în momentul în care trec pragul, este geamul micuț acoperit de o perdea transparentă, de culoare vișinie. Apoi fetele de lângă fereastră. Trei fete de vârsta mea, stau așezate în cerc pe un pat. Capetele lor se întorc automat în direcția mea atunci când ușa se închide cu un alt scârțâit.

Una dintre ele, cea mai înaltă, blondă cu părul cârlionțat și scurt, cu ochii verzi și cu haine de firmă, se ridică cu o mișcare elegantă de pe pat și se apropie de mine. Celelalte două fete o urmează îndeaproape și se poziționează toate în fața mea.

— Bună, le spun eu simplu trăgându-mi nasul înfundat și tușind ușor.

— Eu sunt Amy, noua ta colegă de cameră, spune blonda, iar ele sunt Cassie și Zoe, continuă apoi, arătând spre celelalte fete.

Mă uit la ele și le analizez rapid. Cassie are o înfățișare drăguță, cu buze mici, subțiri, părul lung până la umeri de un roșu aprins, ochii mari și negri și o față mică, rotundă. Zoe, cu părul scurt și negru, ochii mici, căprui, față lunguiață și buze proeminente arată la rândul ei la fel de bine ca primele două.

Toate trei arată ca niște fotomodele. Înalte, cu atitudine și îmbrăcate cu haine de firmă și tocuri înalte, gata parcă să pășească în orice clipă pe un podium.

Pe lângă ele, eu arăt ca o mâță plouată care tocmai a fost alergată de o haită de câini. Și uitându-mă la partea de cameră care era decorată cu tot felul de poze, steluțe, inimioare și alte chestii mult prea strălucitoare, simt deja cum urăsc locul ăsta. Amy și Zoe mă privesc cu superioritate, iar Cassie, doar cu un pic de curiozitate.

Îmi dreg într-un final vocea și decid să mă prezint și eu.

— Eu sunt Brigitte.

— Știm cine ești drăguță. Toată școala a auzit deja de tine, spune Zoe punându-și o mână în șold și rânjind răutăcios.

Mă uit la ele impasibilă, nepăsându-mi de faptul că toată școala știe deja cine sunt. Poate îmi cunosc numele și povestea, dar nu mă cunosc pe mine cu adevărat. În plus, sunt doar niște străini.

— Uite ce e, dacă îți vezi de treaba ta o să ne înțelegem de minune. Noi suntem frumoase, populare, deci când ne vezi înafara camerei nu vorbești cu noi. Ai înțeles? Mă întrebă Amy, ne mai așteptând totuși un răspuns, apoi iese din cameră cu Zoe pe urmele ei.

Cassie rămâne în fața mea, jucându-se cu degetele și privindu-mă în felul în care toată lumea mă privea de când cu accidentul.

— Îmi pare rău pentru părinții tăi, sincer, îmi spune apoi pleacă și ea, lăsându-mă singură.

Oftez înfrântă și mă apropii de patul liber. Îmi las geanta lângă el și o desfac încet. Îmi scot doar pijamaua mea preferată, prosopul și periuța de dinți apoi mă duc în baie. După un duș de cinci minute, mă spăl pe dinți și revin în cameră. Mă îmbrac, deschid puțin geamul apoi mă bag sub plapumă.

Gândurile referitoare la accident și tot ceea ce s-a întâmplat după, îmi invadează mintea, iar lacrimile își fac din nou apariția curgând fără întrerupere. Oboseala pune și ea în scurt timp stăpânire pe mine, iar întunericul și liniștea își fac apariția, deocamdată.

N.A. Bună, aceasta este prima mea poveste. Aştept părerile şi sfaturile voastre. Sper să vă placă!

      Vă pupicesc! :* :D