O viață dublă

Epilog

*CAPITOL EDITAT

Soarele strălucea cu putere în acea după amiază. Stăteam în camera hotelului și îl așteptam pe Damian. Plecase de dimineață și nu se întorsese încă. Începeam să mă îngrijorez pentru el, chiar dacă am vorbit la telefon în urmă cu o oră.

Nu înțelegeam ce se întâmplă. M-a adus la Paris și m-a lăsat singură o zi întreagă în camera de la hotel.

Am luat telefonul și l-am sunat din nou, însă nu mi-a răspuns. Am mai încercat de câteva ori, dar tot degeaba. Am renunțat până la urmă și am aruncat telefonul pe pat.

Am început să mă plimb dintr-o parte în alta prin cameră. De ce nu se întoarce o dată?

Ușa s-a deschis și el a intrat zâmbind fericit.

— M-am întors iubito, a spus el apropiindu-se de mine și încercând să mă sărute.

Oricât de tentat era, eram un pic supărată că ma lăsat singură și vroiam să aflu unde a fost, așa că m-am ferit.

— Nu atât de repede. Unde ai fost până acum? L-am întrebat eu. Dar el continua să rânjească spre mine.

— Am pregătit ceva pentru tine, a spus el încântat.

— Ce?

— E o surpriză. Vin-o cu mine și o să vezi.

L-am lăsat să îmi acopere ochii cu o eșarfă și apoi m-am lăsat ghidată de el. Nu știam unde mă duce și legată la ochi zici că aveam două picioare stângi. El râdea de fiecare dată când dădeam să cad și mă consola cu un pupic apoi.

Nu știam unde mergem. Ne-am urcat într-o mașină și am mers câteva minute bune până la destinație, apoi, când am ajuns am mai făcut câțiva pași , iar la un moment dat, Damian m-a luat în brațe și a continuat să meargă.

Am început să aud bubuituri și atunci el m-a lăsat jos și mi-a dat eșarfa jos de la ochi. Ceea ce s-a întâmplat apoi, îmi va rămâne pentru totdeauna în minte.

Ne aflam la turnul Eiffel. Întunericul se lăsase peste oraș și luminile turnului luminau totul în jur. O pătură era așezată la câțiva pași de noi, și pe ea se aflau două pahare și o găleată cu gheață, cu o sticlă de șampanie în ea.

— Tu ai pregătit asta? Am întrebat zâmbind cu gura până la urechi.

— Și nu e tot. Uită-te acolo.

M-am uitat în direcția indicată de el și atunci am văzut artificiile de pe cer. Erau minunate! Dar mesajul m-a făcut să plâng cu adevărat de fericire.

M-am uitat la Damian și acesta era în genunchi în fața mea.

— Căsătorește-te cu mine Brigitte, mi-a spus el.

Am început să dau frenetic din cap, nefiind în stare să mai scot vreun cuvânt, însă el încă aștepta.

— Da! Am reușit să țip destul de tare încât să mă audă peste zgomotul făcut de artificii.

Mi-a pus inelul pe deget, iar apoi s-a ridicat, m-a strâns în brațe și ma sărutat cum nu a mai făcut-o niciodată până atunci.

— Ești singura luptă pe care îmi doresc să nu o pierd, a șoptit el depărtându-se ușor de mine. Te iubesc mult pui!

                                                        Sfârșit

N.A. Și asta a fost tot!! Vă mulțumesc încă odată tuturor celor care m-ați susținut și a-ți citit, a însemnat enorm pentru mine!