O viață dublă

4.Damian

*CAPITOL EDITAT

Privesc neputincios în urma ei înjurându-mă singur printre dinți că o las din nou să plece. Știu că ea nu își aduce aminte de nimic, dar o fac eu pentru amândoi. E atât de frumoasă încât mă doare că nu o pot strânge în brațe așa cum îmi doresc. Părul ei castaniu și lung se leagănă dintr-o parte în alta în timp ce ea se îndepărtează. Ochii ei mari și albaștri sunt confuzi și triști iar eu sunt pur și simplu incapabil să fac ceva ca să schimb asta.

O urmăresc cu privirea până dispare de tot din raza mea vizuală, apoi îmi continui drumul spre sala mea de clasă. Intru și mă așez pe scaun, continuând să mă holbez la dosarul ei pe care îl țin în mână. L-am răsfoit și continui să îl răsfoiesc de mii de ori fără a obține însă nimic. Sunt teoretic legat de mâini și de picioare. Dar nu pentru mult timp.

Nu am încredere în nimeni când vine vorba de Brigitte și nici nu o să am vreodată. Dacă Charles sau Don nu se hotărăsc să acționăm curând, o să o fac singur. Închid strâns ochii și oftez adânc. Nimic nu mă va face vreodată să renunț la ea, nimeni și nimic. Niciodată.

O bătaie ușoară în ușă îmi întrerupe lupta cu propria persoană și mă face să mă întorc cu fața spre ușă când aceasta se deschide și o femeie blondă intră înauntru zâmbind înspre mine.

— Bună, spune ea veselă.

Îi mai arunc o privire și realizez că mi se pare cunoscută apoi ascund repede dosarul în sertar, însă fără a scăpa neobservat de privirea ei ageră.

— Tu ești noul profesor, corect? Întreabă ea așezându-se pe prima bancă din fața mea.

— Așa se pare...

— Ce aveai acolo? Întreabă arătând cu capul spre sertarul pe care l-am închis cu puțin timp înainte.

— Nimic care să te intereseze, răspund prompt și mă îndrept spre ușă ținând-o deschisă ca o invitație pentru ea să iasă afară.

Se ridică cu mișcări ușoare și se apropie încet privindu-mă cercetător. Chiar nu îmi pasă ce crede tipa asta sau cine este, tot ce vreau în momentul de față este să iasă naiba afară și să mă lase împace.

— Păi, pe mai târziu atunci domnule Tuker.

O ignor și închid ușa în urma ei apoi revin la ceea ce făceam înainte să vină. Dar nu durează mult până când ușa se dă de perete și William își face apariția cu obișnuita lui atitudine.

— Salut colega, ce faci?

— William, închide naiba ușa aia și nu mai țipa, îi spun printre dinți trecându-mi mâna prin păr.

— Calmează-te. Nu e nimeni pe aici. Ce ai făcut? Mă întreabă el serios de data asta.

— Am văzut-o. Iar acum am oră cu ea.

William încuviințează și mă înștiințează că a vorbit încă o dată cu Don și i-a dat ultimele detalii despre misiunea noastră.

Ascult cu atenție tot ce îmi spune. Iar când termină, ne îndreptăm amândoi în direcții opuse. Nu trebuie să știe nimeni că ne cunoaștem sau să bănuiască cineva ceva, dar ceva îmi spune că o anumită blondă știe deja mai multe decât trebuie. Iar bănuiala îmi este confirmată când zăresc o șuviță blondă după colț.

Ne-a auzit.

Sunetul clopoțelului este singurul care mă împiedică să fug după ea și să o iau la rost, dar știu că nu are sens.

Adolescenții gălăgioși încep să se plimbe pe holurile școlii, iar ochii mei o caută imediat pe fata brunetă, dar oftez enervat când nu reușesc să o găsesc.

Mă îndrept spre clasa ei cu o ultimă speranță și da, o găsesc acolo. Stând în ultima bancă și răsfoind o carte. Nu îmi i-a mai mult de două secunde să mă apropii de ea.

— Bună din nou, îi spun zâmbindu-i blând.

Te rog adu-ți aminte de mine Bri...

— Domnule...

— Spune-mi Damian, te rog, o întrerup eu.

Îmi susține privirea doar pentru câteva secunde apoi se uită în altă parte. Fir-ar, uită-te la mine scumpo, vreau să îți privesc ochii aceea frumoși. Nu știi cât de mult mi-ai lipsit.

Vreau să i-o spun, vreau să știe asta, dar nu pot.

— Cum e prima ta zi? O întreb eu încercând să o fac să se uite la mine sau să vorbească.

— E ok...cred, răspunde, dar îmi evită în continuare privirea.

— Și a mea, îi răspund știind deja că ea nu m-ar întreba asta pentru că e prea timidă. La naiba, mereu a fost așa.

— Nu fi tristă îi spun din senin. Totul o să fie bine.

Și da, de data asta se uită exact în ochii mei, exact în sufletul meu și știu când o privesc că sufletul ei m-a recunoscut.

Restul orei se scurge repede, prezentându-mă în fața clasei și răspunzând întrebărilor puse de elevi. Atenția mea nu era însă sută la sută focusată pe ele. Eram concentrat pe micuța brunetă care continua că îmi evite privirea și să privească pierdută pe fereastră.

Eram atât de enervat de toată situația și deja mă săturasem să stau în preajma ei fără ca ea să știe cine sunt. Vroiam cu toată ființa mea să-i spun totul, dar vroiam mai mult să o țin în siguranță și să o salvez în cele din urmă.

Clopoțelul a anunțat terminarea orei iar elevii au început să își strângă lucrurile și să iasă pe rând din clasă. Brigitte a rămas ultima exact cum am sperat. Am oprit-o chiar dacă nu știam exact ce să îi spun, dar am făcut-o oricum. Numai să mai prelungesc timpul petrecut cu ea.

— Spune-mi ceva despre tine, i-am spus cu riscul să par insistent.

Despre ce vorbesc? Chiar sunt insistent.

— Nu e nimic de spus, a zis ea.

— Sunt sigur că nu e adevărat.

— Ba da.

Un zâmbet micuț. A zâmbit, iar lucrul acesta m-a făcut să rânjesc ca un nebun, iar asta a făcut-o să chicotească. Asta e. Așa scump-o. Sunt eu. Și sunt aici, nu te mai las.