O viață dublă

15.Brigitte

*CAPITOL EDITAT

Mă uit pierdută după el, cu lacrimile pe obraji. L-am lăsat să plece, dar nu pentru că nu l-aș iubi, ci pentru că îmi este teamă. S-au întâmplat atâtea lucruri care m-au bulversat și am nevoie să fiu un timp singură. Am nevoie de asta.

Îmi șterg lacrimile de la ochi și îmi trag nasul. Nu mai vreau să plâng. Totul o să fie bine, trebuie să fie. Aud niște pași și mă întorc întâlnindu-i privirea lui Aleksei. Trec pe lângă el fără să îi adresez vreun cuvânt și mă așez pe canapea.

— Ești bine? Mă întreabă el venind după mine.

— Da, cred că da.

— Vrei să vorbești despre asta?

Se așează lângă mine și mă privește îngrijorat.

— Nu, nu e nimic de vorbit. Mă duc să mă plimb puțin.

Nu vreau să vorbesc despre asta. Nu acum. Nu cu el.

Mă ridic și mă îndrept spre ușă. Îmi iau o geacă pe mine, mă încalț și dau să ies.

— Unde te duci?

— Vreau doar să fiu singură un pic. Nu stau mult.

Și spunând asta ies din casă. Și încep să merg. Unde? Nici eu nu știu. Merg mult timp fără o direcție anume. Ajung însă într-un final pe plajă și încep să mă plimb pe malul mării. Valurile furioase se lovesc de țărm, vântul bate cu putere și soarele s-a ascuns după nori. Însă eu continui să merg. Ajung la un moment dat la niște stânci și mă urc pe una dintre ele, continuând să privesc marea.

Amintiri frumoase îmi revin în minte. Mă copleșesc cu totul și lacrimile apar din nou. De câte ori mi-am promis că nu o să mai plâng? Și totuși...

— Hei!

Mă întorc și mă încrunt la persoana de lângă mine. Nici nu l-am auzit când s-a apropiat.

— Te ajut cu ceva? Îl întreb ștergându-mi lacrimile.

Se așează jos lângă mine și mă privește încruntat.

— Trebuie să vorbesc cu tine.

— Scuză-mă, ne cunoaștem cumva?

Pufnește și se uită în față.

— Sunt prietenul lui Damian.

Mă uit la el și atunci îmi dau seama. Normal, era profesor la școala cu internat, la fel ca Damian, apoi a fost cu el la spital și mai devreme la mine.

— El te-a trimis?

— Nu știe că sunt aici.

— Atunci ce vrei de la mine?

Mă ridic de jos, cu gândul să plec cât mai repede de lângă tipul ăsta, însă mă prinde de încheietura mâinii și mă privește urât. Mai urât decât m-a privit vreodată cineva.

— Ascultă-mă bine puștoaico, Damian te iubește cu adevărat, a făcut tot ce a făcut doar ca să te țină în siguranță. Ai idee prin câte a trecut?! Normal că nu ai. Ești doar o puștoaică răsfățată după părerea mea.

— Nu mă cunoști! Îi spun printre dinți, încercând să nu plâng. Din nou.

— Poate că nu te cunosc, dar nu ești nici îngerul de fată care crede el că ești. Sincer să fiu, chiar nu știu ce a văzut la tine. Nu îl meriți.

Închid ochii și încerc să mă adun.

— Sincer, eu chiar sper să găsească pe cineva mai bun ca tine.