O viață dublă

12.Damian

*CAPITOL EDITAT

Ajungem aproape de casa mafioțiilor și lăsăm mașina la o stradă depărtare apoi pornim pe jos. Casa e înconjurată de jur împrejur de un zid înalt și foarte bine păzită. Nu avem nicio șansă să intrăm fără să fim observați.

— Ți-am spus că va fi păzită. Nu avem nicio șansă. Haide să îi așteptăm și pe ceilalți băieți.

— Nu avem timp William! Trebuie să o scoatem afară de acolo. Acum!

— Damian, ce înseamnă ea cu adevărat pentru tine? Pentru că am impresia că nu e doar o simplă fată pe care trebuie să o protejezi.

— Pentru că nu e.

William oftează și privește în altă parte.

— Bine și ce plan ai? Nu putem trece pur și simplu, ne vor împușca direct.

— Haide să ne uităm poate este vreo parte mai puțin păzită.

Facem mai multe ocoluri și observăm că partea din spate nu e păzită în totalitate. Paznicii vin și pleacă. Am avut dreptate. Uite și portița mea. Așteptăm până nu se mai văd și cu ajutorul lui William reușesc să mă cațăr pe zid în zona unde e acoperit de un copac cu crengi dese.

Cercetez atent curtea însă nu se vede nimeni așa că cobor și atunci observ camerele de filmat. De ele nu am cum să mă feresc, însă pot intra în casă și să o scot de acolo dacă sunt destul de rapid.

O iau la fugă cât pot de repede și mă lipesc apoi de zidul casei. Merg pe lângă perete până dau de o ușă cu fereastră. Apăs pe clanță și spre norocul meu, nu e încuiată. Intru într-un birou și de acolo deschid ușa care duce spre holul casei.

Verific dacă e liber și încep să merg până la un colț, iar acolo rămân ascuns și urmăresc ce se întâmplă. O ușă se deschide și un bărbat blond iese de acolo părând complet răvășit. Din partea cealaltă a holului o femeie de vârsta a treia se apropie de el.

— S-a mai liniștit? Îl întreabă ea.

— Da, a adormit în sfârșit.

Acesta oftează și își trece o mână prin păr.

— Mikhail a plecat?

— Da. A plecat imediat ce ai coborât tu la ea.

El încuviințează din cap apoi se îndreaptă amândoi în direcția opusă de unde sunt eu. După ce dispar după colț mai aștept un pic și mă apropii de ușa de pe care a ieșit tipul blond. O deschid și descopăr niște scări. Probabil e o pivniță. E întunecat așa că cobor ținându-mă de balustradă.

Jos, merg pe un hol și găsesc o singură ușă. Încerc să o deschid însă e încuiată. Lovesc clanța cu putere de câteva ori până cedează apoi intru înauntru.

Prima dată nu văd nimic, doar o canapea goală și un șemineu în care ard niște lemne, dar apoi o văd pe ea. Ghemuită pe canapea, încercând probabil să se ascundă. Mi se rupe inima când o văd așa.

Mă apropii prudent de ea și într-un final își ridică privirea și mă vede. Mă opresc și aștept orice reacție din partea ei. Mă privește uimită preț de câteva secunde, iar apoi se ridică și aleargă spre mine.

O cuprind în brațele mele și îmi afund fața în părul ei ușurat că e bine. Ea suspină și îmi dau seama că plânge. O îndepărtez puțin și îi șterg obraji, apoi îmi rezem fruntea de a ei.

— Nu plânge scumpo. Sunt aici acum. Și nu te mai las, niciodată.

— Cum m-ai găsit?

— Nu contează.