O viață dublă

14.Damian

*CAPITOL EDITAT

 Îmi strâng puținele lucruri pe care le am și le înghesui toate în geantă apoi trag fermoarul și o las exact acolo unde e. Mă duc spre fereastră și dau perdeaua deoparte lăsând razele soarelui să pătrundă în încăpere.

Ușa camerei se deschide și William intră înauntru ținând la rândul lui o geantă în mână.

— Ce mai faci omule cum te simți?

Mă întorc cu fața spre el și ridic din umeri apoi îmi încrucișez brațele la piept. Au trecut două săptămâni de când am aflat că Brigitte a plecat. Și nu sunt bine. Am făcut tot ce am făcut doar pentru ea și asta doar ca să o pierd într-un sfârșit? Nu, nu vreau să cred asta.

Doar faptul că am fost până ieri internat în spital m-a oprit să mă duc după ea. Acum am de gând să mă duc în Londra și să nu renunț până nu o să fac tot ce e de făcut pentru a o recâștiga.

— O să fiu bine, îi răspund după ceva timp lui William. Vreau doar să plecăm cât mai repede de aici.

— Păi ar trebui să pornim atunci, nu?

Încuviințez, îmi iau lucrurile și ieșim amândoi din cameră. Coborâm la parter, plătim camerele și chemăm un taxi.

***

Viața îți poate oferi de multe ori ceea ce îți dorești. Și tot de atâtea ori și ceea ce nu îți dorești. Fericirea nu constă doar în lucrurile pe care crezi că ți le dorești. Îți poți găsi fericirea oriunde, chiar și în cele mai nesemnificative lucruri.

Asta mi s-a întâmplat și mie cu ceva timp în urmă. Când credeam că nu o să fiu fericit, fericirea m-a lovit mai tare decât m-aș fi așteptat, însă din păcate tot atât de repede pe cum a venit mi-a fost și luată.

Zborul până în Anglia a durat ore bune. Am răsuflat ușurat când am coborât din avion. Acum mă aflam mai aproape de Brigitte. Mai aproape fizic pentru că sufletește ne aflam la mii de kilometri depărtare unul de celălalt. Dar am de gând să schimb asta.

A durat ceva până am ieșit din aeroport și am luat un taxi spre un hotel din centrul orașului. Am locuit ani buni în Londra însă niciodată nu am reușit să mă simt ca acasă aici. Totul îmi este străin, mereu a fost așa, doar ea mă făcea să mă simt acasă. Cu ea era locul meu.

Ne-am cazat la hotel și fără grabă ne-am instalat. Aveam să stăm ceva timp acolo, știam asta. Vroiam să fac totul pas cu pas, aveam să mă apropii de ea și să o fac să mă ierte pentru ce am făcut.

— Ce vei face acum?

— O să mă duc la ea mâine dimineață. O să vorbesc cu ea, trebuie să știu dacă e bine.

— Știi ce mă miră? Că nu te-ai dus acum la ea.

— Nu pot să fac asta, părinții ei sunt acasă probabil la ora asta și nu vreau sa-i văd. Vreau să vorbesc doar cu ea.

— Bine, păi, ne vedem dimineață atunci.

— Stai, unde te duci?

— Să mănânc ceva. Vii cu mine?

— Nu îmi este foame. Cred că o să mă culc.

— Bine, păi, noapte bună atunci. Ne vedem dimineață.

Rămân singur. După un duș lung îmi trag o pereche de pantaloni pe mine și mă bag în pat. Dar oricât aș încerca să dorm nu reușesc decât după minute, poate ore în care m-am învârtit de pe o parte pe alta.