O viață dublă

18.Damian

*CAPITOL EDITAT

Stau și privesc pierdut în zare. Au trecut câteva zile de la petrecere. De atunci cuvintele lui Brigitte s-au repetat în mintea mea de un milion de ori. Dar nimic nu le poate face să fie credibile. Nu o cred. Ea îmi spunea ceva, iar în ochii ei puteam citi suferința. Nu ar fi avut de ce să sufere dacă nu mă iubea cum pretinde.

Eu știu adevărul. Mă iubește. Mi-a dovedit asta de o grămadă de ori. Așa că oricât de mult s-ar chinui ea să mă alunge din viața ei, nu o să o las. Doar dacă mă va convinge cu adevărat că nu mă iubește. Și nu are cum să facă asta.

Am plecat atunci ca să-i las impresia că am crezut ce mi-a spus. Dar am de gând doar să o las o perioadă împace, să vadă cât de rău este să fim despărțiți. Am să-i ofer atâta timp cât va avea nevoie.

— Ce mai faci amice? Întreabă William intrând în cameră.

—Sunt bine, nu trebuie să mă verifici din oră în oră William.

— Știu, dar...fata asta chiar te-a dat peste cap rău de tot, nu-i așa?

— O iubesc mai mult decât orice pe lume.

Încuviințează din cap dar eu știu că nu înțelege. Nu poate să înțeleagă cum pot iubi pe cineva așa de mult. Ca să înțelegi greutatea iubirii adevărate pe care o poți purta unei persoane trebuie să simți. Nu poate fi explicată în cuvinte.

Iar eu am simțit-o din plin.

— Cât timp mai vrei să stăm aici?

Oftez și privesc în altă parte, numai la el nu. Îmi pun singur întrebarea asta de câteva ori pe zi. Am de gând să rămân? Pentru cât timp? Ce o să fac? O să renunț la ea? Toate întrebările ăstea mi se repetă în minte însă nu am nici un răspuns pentru nici măcar una dintre ele.

Pur și simplu aștept ceva...

Ce? Nici măcar eu nu am idee. Aștept să văd dacă ceea ce mi-a spus ea e adevărat probabil. Iar apoi trebuie să i-au o hotărâre.

— Nu am idee William. Dar dacă te plictisești ești liber să pleci când vrei amice.

— Știu, dar ești prietenul meu și nu vreau să te las singur, nu chiar acum.

— Mulțumesc mult, pentru tot. Serios.

— Nici o problemă. Haide să mâncăm ceva.

Încuviințez și îl urmez până la restaurantul hotelului. Ne așezăm la o masă și așteptăm pe cineva să vină să ne i-a comanda. William și-a scos telefonul și butonează la el de câteva minute în timp ce eu privesc plictisit în jur. Mai sunt doar câțiva oameni care i-au masa în restaurant. Câțiva chelneri care alergă dintr-o parte în alta și noi. Toată lumea pare să aibă o viață așa de normală.

Imaginea lui Bri îmi apare din nou în minte și las capul peste mâini mârâind enervat. Orice aș face nu mi-o pot scoate din minte. Se învârte mereu pe acolo și refuză să plece. Iar în momentul de față chiar mi-aș dori să o țin cât mai departe de mintea mea.

Nici nu vreau să știu cât de greu ar fi să o uit definitiv dacă ar trebui.

Înghit în sec și alung repede gândul ăsta. Nu, nu trebuie să mă gândesc la asta pentru că nu va trebui să o uit definitiv.

— Cred că ar fi mai bine să vorbim, spune William lăsând în sfârșit telefonul deoparte.

Îmi ridic capul și îl privesc.