Buna! Am venit cu gandul sa impartasesc cu voi o poveste... care, adevarul e ca nu e o povestea prea fericita.
1. Inceputul!
As vrea sa incep cu ,,A fost o data ca-n povesti...'', dar nu ar fi corect pentru ca ar trebui sa se termine cu ,,Si asa au trait fericiti...''.
Povestea mea incepe acum multi ani in urma. Defapt... adevarata poveste incepe cand aveam 14 ani. Cel mai rau an din toti ani cei grei pe care ii dusesem pana atunci. De atunci viata mea luase o schimbare completa... Si cu greu am dus povara ce-mi se dase.
Era intr-o zi ploioasa de vara. Din start mi-am dat seama ca nu va fi de bine. Ploaia mereu aduce ghinion. Sau, cel putin mereu cand ploua, mie mi se intampla cate ceva rau. Ori luam o nota proasta la mate, ceea ce se intampla rar, ori mi se usca trandafirii pe care ii aveam in micuta gradinuta din spatele casei. Ei bine, sper sa nu ma afecteze prea mult. Am luat o inghititura de aer, si mi-am deschis umbrela. Eram in fata scolii, ma indreptam spre umila noastra casa. ,,Noastra''- ma refer la eu si mama. Mama este singura persoana care mi-a mai ramas,si singura persoana de care stiu ca sunt legata prin sange de ea. Sa va zic de ,,tata''? Adevarul este ca nu stiu cum e sa ai un tata. Defapt... niciodata nu am stiut cum e sa ai un tata. Stiu doar din ce vad la scoala, in fiecare dimineata unii copii vin de mana cu un tata. Mama niciodata nu mi-a povestit despre el. Iar de fiecare data cand aduc vorba de el sau cand pronunt cuvantul ala, ea incepe sa planga. Asa ca mai mereu evit discutia asta. Desi, odata si o data tot am sa aflu ceva despre el. Chiar de-ar fi sa strabat tot pamantul. Sau chiar de-ar plange mama cu jale. Deocamdata am 14 ani, mai las sa cresc. Atunci voi avea dreptul sa aflu.
O data ajunsa acasa, ma asez la masuta din bucatarie si imi fac temele. Ca de obicei, mama nu e acasa. Mai mereu, ea lipseste, si nu apuc sa o vad decat dimineata devreme cu pungi de cearcane sub ochi. Mereu o intreb daca se simte bine, iar ea imi reaspunde decat cu o imbratisare stransa si cu cateva lacrimi. Lucreaza foarte mult. In fiecare seara intra pe fuga in camera mea, ma saruta pe frunte si mereu imi soptes-te ,, Te iubesc'', apoi iasa. Singurul mod prin care comunicam mai des este telefonul mobil. Este singurul lucru scump din casa. Nu ne permitem prea multe. De aceea ne vedem asa rar. Dar cand prindem cate o zii impreuna facem tot ce ne trece prin cap. Ne batem cu frisca, ori ne udam cu furtunul in spatele casei.
Facandu-mi tema la matematica, ma deranja picaitul stropilor de ploaie pe acoperisul de tabla. Dar parca imi alina singuratatea prin care treceam. La un moment dat, tot zgomotul deveni ca un cantec. Incepeam sa bat cu pixul in masa, acompaniand si eu cu un ritm de neinteles. Dar daca asculti cu atentie iti vei da seama sensul. Imi place sa cant foarte mult la pian. Desi nu am unul, la scoala la care ma duc, au unul. Profesoara ma invata dupa ore. Gratis. Mereu imi spunea ca ma pricep si ca odata voi deveni cineva. Desi, nu trageam concluzii la cele spuse. Erau doar niste incurajari ireale pentru mine. Poate pana la urma nu e asa rea ploaia. Gandeam in sinea mea, cand distractia mi-a fost intrerupta de soneria telefonului. Am raspuns fara sa mai vad cine e.
-Alo!
-Alo! Domnisoara Russou?
-Da!
-Buna ziua si scuzati-ne de deranj. Sunam de la urgente si avem sa va dam o veste proasta...
Una dintre asistente continua sa vorbeasca intruna, incepeam sa pierd legatura cu ea incetul cu incetul. Dintr-o data scapand telefonul din mana. Corpul incepuse sa vibreze, ochii incepeau sa se umezeasca incetul cu incetul pana cand umplusem caietul de lacrimi. Mi-am pus mainile in cap incepand sa trag de firele cele satene. Nu putea fi adevarat ce auzeam. Sigur e doar un cosmar. Da! Probabil adormisem in timp ce imi faceam temele. Vroiam sa ma asigur ca e doar un vis. Si vroiam sa ma trezesc mai repede, pentru a putea sa o vad pe mama. Sa ma asigur ca e vie. Am iesit incet, tremurand, din casa. Inca ploua. Ploua incet cu niste raze de soare printre, pana cand se formase un curcubeu. Era asa de real. Puteam simti cum stropii reci imi stergeau lacrimile calzi, curatandu-mi fata infierbantata. Am cazut in genunchi pe iarba verde, incepand sa strig lucruri fara sens.
