our story from the high school //dnf//

X

George era așa supărat, doar dacă ar fi știut care era băiatul pe care îl tot desena Clay. Mda, era chiar el, era George, însă unele desene erau cu el, cel de acum, iar altele cu o variantă de a lui, însă mai fericită. Astâzi spre exemplu, în ora de matematică în timp ce spre surprinderea tuturor, George nu era la tablă.
Clay se uita la el în timp ce zgâria zgomotos foaia cu creionul. Scria cu pauze ce apuca din lecție. A venit ora de engleză la care mai mult se vorbea pentru că profesoara voia să le audă pronunția, așa că spre norocul lui Clay l-a putut desena pe George toată ora.
Și spre finalul orei de germană, adică exact următoarea oră, Clay a terminat desenul și a scris pe el "băiatul pe care îl iubesc<3". Totuși a mototolit desenul și l-a aruncat, și-a dat seama că nu voia ca cineva să îl găsească, însă SapNap l-a văzut și hârtia fiind aruncată pe alt morman de hârtii nu era murdară, așa că a luat-o, a îndreptat-o puțin și a pus-o la el în mapă. Îi plăcea, nu înțegea de ce a aruncat-o. Nu a mers să o arate cuiva, nici măcar lui George fiindcă Sap era un om de încerdere care respecta intimitatea oamenilor.

Ei bine, au trecut luni întregi. A fost greu pentru George să își petreacă vacanțele și sărbătorile doar el și jurnalul lui. Și îi era greu și pentru că se gândea la Clay. Da, încă o făcea. De asemenea, să zicem să Schlatt i-a făcut în cameră o vizită cam...neplăcută? Neplăcută sau mult mai mult de atât, fiindcă George se gândea zilnic la ce se întâmplase, plângea de fiecare dată când avea o zi mai proastă și se gândea la asta sau când îi vedea fața lui Schlatt. Dar măcar avea un jurnal în care se descărca și nu îi era frică să plângă în public sau să își arate fața fără nu știu ce fond de ten. Se arăta cum era el. Chiar dacă era unul dintre motivele pentru care nu prea avea prieteni.
  
Și a venit ultima zi de școală până să vină vacanța de vară.
Cu toate astea, George simțea că nu mai suporta. Nu mai putea face fața tuturor chiestiilor care se întâmplau. Detesta să vadă atâția oameni fericiți și împliniți peste tot pe unde mergea știind că viața lui era practic dată naibii. Abuzurile, morțile celor dragi, traumele din copilărie, etc.

(Nu e o poveste tristă yey)
(! URMĂTORUL PARAGRAF O SĂ FIE CRINGE !)

Așa că, după ore s-a dus pe acoperișul căminului care era ca un fel de balcon pentru toți cei din cămin. Acolo mai erau și Clay, Karl, colegul de cameră al lui Schlatt și alți 4 colegi de cămin. George s-a uitat la Clay și a zâmbit știind că aceasta urma să fie probabil ultima oară când îl vede. S-a dus la marginea acoperișului și se uita fix în față înghițind în sec. A zâmbit. Putea să o facă.
Clay era cu fața la el. Pupilele i s-au micșorat. Simțea că nu putea să vorbească sau să se miște mai repede decât deja o făcea mergând spre George. Atât de mult a contat faptul că nu mai vorbeau? Așa de rea era viața lui George? Lui Clay i se umpluseră ochii de lacrimi în timp ce încerca să îi spună numele lui George. Nu putea. George se ridică pe vârfuri și se relaxa, însă nu mai zâmbea, și avea ochii închiși.
   Se lăsase. Însă Clay și-a adunat toată puterea psihică și l-a luat pe George de mână înainte să înceapă să cadă după care la tras spre el și l-a îmbrățișat pe la spate.

-Atât de rău te-a deranjat că te-am ignorat? Spuse Clay după ce își adunase toată puterea pentru a vorbi.

-Clay? Nu ți-am mai auzit vocea de mult...

-Nu ți-am mai văzut zâmbetul vreodată...

-Clay... îmi pare rău.

-Ție? De ce ți-ar părea ție rău?

-Voiam să îmi iau viața pentru că nu o mai suport. Te-ai emoționat.

- De unde știi tu că m-am emoționat? Întrebă Clay.

Apoi George zâmbi.

-Îți pot simți inima bătând. Spuse și se întoarse cu fața la Clay îmbrățișându-l de la față.

-Iar acum, inima ta bate lângă a mea. Continuă George.

Clay se înroși tot. Nu îi venea să creadă câte luni cu acest om minunat pierduse.

-George, îmi pare rău, îmi pare atât de rău. Eu te-am lăstat pentru că te credeam un ciudat din cauză că îți exprimai sentimentele, iar acum mă simt oribil. Îmi pare așa rău.

-Știu. Știu ce crede lumea despre mine. E ok, crede-mă.

-Da...dar nu a meritat să te las așa. Mă ierți? Te rog.

-Nu am fost niciodată supărat. Mă bucur că te-ai întors la mine.

George începuse să râdă.

-Ce e?

-Iar îți simt inima.

Clay s-a dat repede la o parte din îmbrățișare și cum George îl văzuse pe Clay râse iar delicat.

-Acuma ce mai e?

-Tu chiar nu simți?

-Ce să simt?

-Ești roșu la față.

Clay era foarte emoționat. Nu era pregătit să știe George că îl plăcea.

-Aha, umm, da. Trebuie să îmi mai strâng chiestiile de la cămin. Vorbim mai încolo dar nu aș vrea să te las aici.

-Pot să vin cu tine că eu mi am strâns tot?

-Ok, da sigur!

-Auzi? Dar tu ai probleme cu emoțiile că iar ești roșu.

-Aahh, eu? Nu, nu am.

-Mhm. Ok...mda...

George era convins că ceva nu era ok. Poate Clay se simțea incomod?
   După ce Clay și-a strâns chiestiile cei doi am rămas la el în cameră. Erau tăcuți, și amândoi urau tăcerea aia cu toată inima, însă niciunul nu mai găsea un subiect și niciunul nu mai îndrăznea să vorbească. Într-un final, Clay s-a uitat la ceas și a spus:

-Stai-... CE NAIBA E ORA 21?

-POFTIM?

-AM STAT AICI 2 ORE ?

-Mda...

-ok păi ar trebui să ne culcăm, mâine mergem acasă!