our story from the high school //dnf//

XV

Cei doi se simțeau foarte bine. George încă îl mai îmbrățișa pe Clay în timp ce Clay din cauza asta era emoționat ca naiba. George nici nu își dădea seama ce fluturi în stomac îi provocă lui Clay.

-George?

-Mda?

-Merci că ai încredere în mine.

-Merci că ești de încredere.

-Auzi?

-Mda?

-Dar azi ce ți-a făcut?

-Păi...

-Pe stradă sau..?

-Mda, pe stradă.

-Stai ce?

-A fost ceva ușor și nesuspicios...

-Nu asta nu?

-Meh...mi-a făcut și lucruri mai rele.

-Ab..?

-Clay, pe bune, nu e mare lucru!

-Ba e, George... te rog, dacă de acum simți că vrei să o faci, te rog spune mi ce îți face...

-Clay...

-Te rog. Spuse Clay începând să plângă.

-Văd eu, ok?

-Bine... mergem acasă?

-Haide.
Cei doi au mers la Clay acasă după ce bineînțeles George și-a făcut duș că fără nu rezistă omul, n-ai ce face și a profitat și Clay de asta și și-a făcut și el. Când George a ajuns la Clay acasă cei doi s-au pus în fund (nu am găsit expresie mai frumoasă îmi cer scuze) la el în pat și George care a venit cu chitara și slava Domnului că nu în pijamale, nici Clay nefiind în pijamale, ei bine, a început să cânte la cererea lui Clay. Cânta Riptide însoțit de Clay la unele momente. După ce au terminat, George a pus chitara la o parte și a observat că Clay desena ceva însă nu se uită pentru că nu voia să îl facă să se simtă incomod. Pur și simplu a vrut să îi înotoarcă favoarea de la ora de sport deci și-a pus capul pe umărul lui (btw chiestia asta nu are nmc de a face cu mine, nu m-am îndrăgostit). Clay era emoționat iar. Geamul era față în față cu patul deci George se uita acum la ploaia care tocmai începuse. Se simțea așa bine și Clay așa de comod cu el prin preașmă. Nu a mai întrebat ce desena chiar dacă data trecută Clay nu se simțise rău și nici nu transmisese asta. De asemenea, faptul că stătea cu capul pe umărul lui îl topea pe la interior (you melt me👹👹👹).

-Știi, George? Ești foarte drăguț când cânți. Zise Clay fără nici un regret.

Ei bine, acum George era ăla care roșea.

-Ce vrei să spui cu asta.

-Adică pur și simplu. Îmi place vocea ta. Și când vorbești. Dacă vrei să o faci mai des e ok dacă nu vrei e tot bine.

-Merci, Clay. Te iubesc. Spise George de asemenea știind foarte bine ce a zis însă fără regrete.

-George? Ești ok?

-Da.

-Oh, umm. Păi nu credeam că o să o spui... zise Clay lăcrămând de fericire.

George își puse mâinile în jurul taliei lui Clay și îi luă una din mâini ținând-o strâns.
Nu trecură nici trei secunde că George începuse să râdă rău de tot.

-Ce este? Mie chiar îmi place să mă ții așa.

-Știu că îți place.

-De unde știi?

-Inima... nu mă deranjează, știi? Chiar îmi place să îți simt inima bătând așa de tare, și să îți simt mâna rece încălzindu-se de emoții.

-George, ești adorabil.

-Merci la fel.

Acum nu mai simțeau că trebuie să mai ascundă ceva unul de altul... acum se simțeau foarte bine. Trupurile lor erau aproape contopite la cât de aproape stăteau și cât de mult durase, iar emoțiile erau aceleași.
Ploaia bătea din ce în ce mai tare în geam de parcă era supărată cu nu îi deschidea cineva să intre în casă. Dar în momentul ăla pe Clay și pe George nu îi mai interesa de ploaie, Schlatt sau traume. Îi interesa strict de ei.