our story from the high school //dnf//

XIII

Următoarea zi George l-a întrebat pe Clay dacă vrea și el să vină la George acasă. Clay încă era supărat însă consideră că George nu avea nici o vină și acceptă. Ce mai acceptă Clay era adevărul. George nu îl iubea, sau asta credea el cel puțin. A ajuns acasă la George cu carnetul lui în care desena, cu un creion cu gumă în vârf și o ascuțitoare. Creionul și ascuțitoarea erau puse la el în buzunar.

-Bună, Clay! Ești bine? Arăți puțin ciudat pentru tine.

-Mda, sunt ok. Tu?

-Păi uite, voiam să îți zic că ieri și alaltăieri m-am văzut cu un prieten.

-Hai nu mai spune.

-Și faza e că...

Clay deja își ștersese o lacrimă. George cum îl văzu continuă să vorbească:

-Clay? Te simți bine, ești ok?

-Da, mi-am amintit ceva, continuă.

-Bun, deci faza e că ar trebui să îl știi pe acest prieten vechi de al meu.

George nu menționase și înainte că era un prieten "vechi". Clay se mai calmă puțin știind acum că George nu a zis ceva despre faptul că îl place. Dar tot credea că o face.

-Cum adică să îl știu?

-Wilbur. Wilbur a fost coleg și prieten cu mine la lecțiile de chitară. Ție Wilbur și se pare cunoscut?

-Wilbur, chitară...mda, am fost colegi de clasă în gimnazială.

George începuse să plângă.

-Deci e adevărat.

-Poftim? Ce să fie?

-Clay, de ce ai mințit?

-Cum adică, George?

-Adică Wilbur mi-a zis de tine.

Clay începuse și el să lăcrămeze.

-Dar de unde știe Wilbur de noi?

-M-a întrebat dacă am prieteni și eu i-am zis că pe tine, mă rog asta nu e important, dar știi ce mi-a mai zis?

-Nu..?

-Mi-a mai zis și să mă feresc de tine. Și nu vreau să cred că trebuie să o fac, Clay. Pentru că momentan la tine țin cel mai mult.

Clay împietrise. Acum era clar că nu îl plăcea pe Wilbur.

-Pe bune?

-Da. De ce ai mințit. Dacă îmi spuneai ceva de genul: da, am avut probleme de genul dar nu vreau să le zic; ei bine atunci nu mai insistam. Dar tu m-ai mințit Clay. De ce?

-Nu aveam puterea să îți spun, ok? Îmi pare rău.

George inspiră adânc.

-Ok, uite, e ok însă el mi-a zis toate lucrurile alea și să mă feresc de tine și părea că îmi vorbește despre altă persoană.

-Am înțeles dă-mi numărul lui.

-Poftim? De ce?

Clay își aminti că grupul clasei din gimnazială mai era așa că îi putea lua numărul de acolo.

-Meh, nimic, mai bine nu.

Când Clay s-a întors acasă a luat numărul lui Wilbur de acolo, recunoscândul de la poza de profil. După i-a trimis un mesaj:

-Bună, Wilbur! Sunt Clay. Putem discuta despre ceva? E important

-Heiiii mda putem .unde?

-Aici?

-Bine, spune unde ești că vin.

-Mnu, adică prin mesaje...

-Nu știu,  nu prea îmi place

-Ok atunci unde

-în parc?

-mda hai

În parc Clay și Wilbur s-au întâlnit așa cum au și plănuit.

-Bună Clay... woah, George avea dreptate, tu chiar te-ai schimbat.

-Despre George vreau să vorbim.

-Ughhhh, uite, nu vreau să fiu la mijloc.

-Tu i-ai zis chiestiile alea lui George despre mine, nu?

-De parcă nu ar fi adevărate.

-El nu trebuia să știe, ok?

-De ce nu?

-Pentru că nu mai vreau să știe nimeni. Adică, adică știi, George, nu am avut curajul să îi zic și cred că e supărat deja și dacă îi zici mai multe cine știe dacă vom mai fi prieteni, a fost foarte greu de abia să fim prieteni.

-Oh...păi, nu îi mai zic de chiestia aia.

-Mulțumesc mult, Wilbur.

-E ok, dar, tu de ce ești roșu acum?

-Nu sunt.

-Ba ești.

-Bine gata, îmi e frig.

-E vară.

-Gata, ok?

-Auzi, dar tu îl placi pe George?

-Cum adică?

Adică George îl menționase pe Clay în convorbirea lui cu Wilbur ca fiind: frumos, genial, drăguț, inteligent și minunat.

-Meh, nimic. Doar răspunde-mi.

-De ce ți-aș spune ție, dacă îți zic îi vei spune că îl plac.

-Aha deci îl placi.

-Mnu, adică...

-Nu trebuie să minți, eu nu îi spun să știi.

-Mulțumesc Wilbur.

Wilbur își dăduse deja seama că și George îl plăcea însă îi spusese lui Clay că nu o să zică și nu voia să îl dea de gol nici pe George că cine știe ce prostie făcea.