𝕿𝖍𝖊 𝖇𝖊𝖌𝖎𝖓𝖓𝖎𝖓𝖌 𝖔𝖋 𝖙𝖍𝖊 𝖊𝖓𝖉 ᴺⁱᵏⁱ

chapter 3

"Să ai grijă de tine, da?" 

"O să am mare grijă, băieți!" . Imi iau cartea la subraț și îmi ajustez gluga pelerinei.

"Riki, să nu dai nimic de bănuit" iar eu aprob fericit din cap, drept răspuns la întrebarea tatălui meu, ce-și păstra expresia rece, dar puteam simții că e îngrijorat.

Mama se apropie de mine și mă trage in brațele ei.

"Daca simți că îți scapă ceva, te întorci cât de repede posibil"

Din nou, aprob, apoi verific dacă pudra roșie incă imi îmbujorează obrajii.

Cu inima cât un purice, pășesc pe ierburile uscate ale pădurii.

Ma întorc pentru ultima oară cu fața spre familia și prietenii mei, ce se uitau atent la mine și îmi făceau cu mâna.

Brațul mi se ridică și îi salut și eu, apoi iau o gură mare de aer și, cu jumătate de zâmbet, mă fac nevăzut de restul printre copacii cu trunchi subțire.

□□□□□□□□□□

Mersul mi-ncetinește când privirea-mi dă de barieră.

Nu am văzut-o niciodată, doar in cărți, așa că nici nu mi-am imaginat vreodată că portalul acesta verde acoperă 1 hectar intreg .

Gură-cască fiind, răsucesc bagheta... ca într-un dans, muzica fiind șoaptele mele pe versuri vrăjite, în ritm sacru.

Valsul bucății de sticlă se oprește brusc, cauzând o spargere halucinantă a vrăjii verzi din fața mea, așa că, rapid, trec granița dintre lumi și o readuc, bucată cu bucată înapoi, la forma de perete verde-șters.

Abia acum mă întorc și cercetez cu o privire ceea ce mă înconjoară, sperând că oamenii nu au avut șansa să mă vadă venind de aici.

Asigurat fiind, imi fac loc printre sutele de copaci, parcă mai colorați și vii decât acasă și când in sfârșit trec de ei, sunt întâmpinat de imagini pe care le puteam vedea doar in ilustrațiile pictorilor.

Mii de căsuțe din lemn de salcâm, alei din pietre și marmură, târguri umplute de lume, undeva în depărtare- câteva clădiri mai mari, dar când privirea-mi urcă, zăresc adevăratul motiv al apariției mele:

Castelul regelui Yoo... viitoarea mea casă.

Cu satisfacția complet vizibilă pe al meu chip, fac primul pas pe una dintre plăcile de marmură.

Ochii imi fugeau la tot ce-mi părea schimbat, aproape că nici nu constatam că am un drum de parcurs până la castel, până când....

Până când pașii-mi sunt opriți când mă lovesc de un corp rigid și aud ceva ca niște dărâmături nu prea departe de unde sunt.

Când mă uit să văd ce dezastru am cauzat, văd zeci de cărți cu aceeași mărime și copertă zăcând pe jos, iar lucrul de care m-am lovit era un raft de înălțime medie din lemn.

Shit

Înainte ca măcar să mă mișc pentru a-mi repara greșeala, aud un suspin ca semn de dezamăgire, produs de o voce blândă feminină.

"Mi-a luat mult să le așez..." grăiește fata ce se dă de după raft și se uită tristă și parcă obosită la mine cu ochii ei mari și căprui ce mă omorau subtil.

"Uite... iartă-mă! Imi cer mii de scuze! Nu mă uitam pe unde merg" și ca să scap de sub privirea ei spintecătoare, mă aplec și încep să pun cărțile de jos în teancuri.