Cândva Regină

Capitolul XII

Prințesa
 

S-a zis cu speranța că va fi totul ușor, așa că îi strecur plicul pe sub ușa, de aici e treaba lui. Mă întorc să o i-au din nou la pas. Mă gândesc că mâine trebuie să fac o ieșire triumfătoare. Dacă mă tot vede pentru ultima oră, să fie o ultimăoară cu stil. Am văzut o rochie superbă în dressing, care se asortează de minune cu perechea mea de pantofi cu toc auriu. Sunt sigură că voi regreta, dar după ce plec, pot să merg și desculță, doar mai mult stau în avion, urmând să vină o mașină după mine. Se pare că atunci când faci planuri mărețe timpul trece mai ușor decât ai crede. Am ajuns mai rapid la mine în cameră.
Acum trebuie doar să îmi fac bagajul. Am pus rochiile mele, papuci. Dar acum e timpul să mă decid cu ce o să mă îmbrac când ies din schema asta. Se pare că am ajuns aici din greșeală, dar trebuie să ies cu atitudine. Am mai multe variante. E o rochie superbă galbenă, perfectă pentru ce am eu nevoie, un singur lucru nu e bun. E GALBENĂ! Iar mie îmi stă oribil în această culoare.  O variantă de luat în considerare e o rochie fără spate și mâneci, care în jos e medie ca lungime, puțin peste genunhi, dar ce te dă pe spate e faptul că e fundă. Poate nu e o idee așa de bună. Caut altă varianta. Gata! Am găsit. E o rochie corset în parte de sus, apoi e cu o trenă bufantă în spate și în față mai scurtă. Genul meu de rochie preferat. Dar dacă o merg desculță, nu e bine. Trebuie să fie lungă complet.
Am găsit. De data asta e chair perfectă. În partea de sus e un sacou negru cu patru nasturi auri, iar în jos e stilul meu de rochie preferat, doar că o pot purta fiind are un mic buton, care o transformă într-o rochie demnă de o regină. Ce o să devin încurând eu.
Timpul a zburat, e deja cinci dimineața, iar Maxon nu a apărut la ușa mea, deci e un semn că pot pleca. La opt vreau să plec, așa că pot începe să îmi fac bucle, mai ales că acest proces, durează o grămada, nu poți grăbi perfecțiunea.Când am terminat cu părul s-a făcut șapte și jumătate. E vremea să mă încalț. Aveam dreptate. Voi regreta pantofii aurii cu toc, dar se merită. Rochia chiar a fost ușor de îmbracat. Am luat și o poșetă din dressing în care mi-am pus cele necesare, și pe lângă orteza.
Lucy și Aspen mă așteptau. Ne-am luat rămas bun, și ne-am promis că ne vom revedea curând. Dar se pare că chinul cu acești pantofi și o noapte nedormită nu au meritat. Maxon nici nu a apărut. Odată ajuns în avion știam că va fi un zbor lung, așa că m-am descalțat și am rămas în rochie dar fără pantofi. Am așteptat până ce am decolat, apoi mi-am pus orteza, se pare că suferisem degeaba.Planul meu eșuase. Dar partea bună la acestă rochie era că puteam sta întins fără să se vadă orteza. Pe drum am fost ocupată cu multă hărțogăraei.
Acte pe care trebuia și eu să le semnez sau lucruri pe care trebuia să le rezolv într-utotul. Pierdusem foarte multe acte, în aceste luni. Mă bucur doar că îmi uitasem ochelari pentru citit în avion, de fel îi foloseam doar când eram foarte obosită, cam cum eram acum. Știam că odată ajuns puteam merge în camera mea să mă întind, și cineva să facă ceva minuni pentru glezana mea.
În timp ce mă ocupam de acte, au apărut niște turbulențe. Perfect! Exact ce îmi trebuia acum. Am auzit niște sunete ciudate. Exact așa cum reacționează o persoană care e speriată dar nu avea cum, eram doar eu, stewardessa și piloți, aș fi verificat, dar nu eram în stare așa că am dat vina pe oboseală.
Odată coborâtă din avion am urcat în mașină. După ultima provocare, nu mai era mult timp, în care să fac planificări, speram doar să o pot face pe tocuri, nu cum eram în acest moment desculță, ei bine pe jumătate. 
Când am ajuns acasă tata era intr-o ședință așa că am mers în camera mea, apoi Amanda mia adus un ceai. A observat glezna mea abia când a intrat a doua oră în cameră, dar nu am lăsat-o să mai facă nimic, eram prea obosită și dezamăgită de cum au decurs lucrurile. După ce am băut ceaiul am adormit îmbrăcată în aceeași rochie. Oboseala își spunea cuvântul. Când m-am trezit am făcut o baie cu spumă și petale de trandafiri, apoi m-am schimbat într-o rochie lungă, lejeră și vaporoasă, fără să se vadă că nu aveam pantofi în piciore, căci în aceea seară aveam invitați, dar planul meu era simplu. Urma să mănânc un pic, și să mă retrag. Zis și făcut.
L-am întâmpinat pe regele Clarsfonks, am vorbit, am mâncat și m-am scuzat. A doua zi, dis de dimineață, am început să fac pregătirile pentru încoronarea mea. Am ales decorațiunile, ziua, invitați, tortul meu preferat, am trimis schițele pentru rochie, și o serie de 21 de rochii de regină, pentru a le avea. Apoi am făcut învitațiile pe care le-am trimis.
Mai fiind exact două luni de pregătire, căci atunci urma să fie ziua mea. Așa a decurs prima lună de planificare în fiecare zi mai găseam ceva de făcut. Apoi a început momentul de planificare a listei de invitați. Cu o săptămână înainte rochia mea era gata.
 În una din zile am stat nu mai într-o încăpere plină ochi cu flori, am încercat multe feluri de aranjament până am dat de cele finale a fost o plăcere, dar în același timp și o tortură. În altă zi am stat doar cu grădinari pentru a vedea dacă transformă corect grădina. De fapt ei au făcut ce le-am zis, iar eu stat sub o umbrelă ocupându-mă de problemele țări, căci doar nu era să las grădinari să facă asta, însă părea o ofertă tentantă ce e drept. În altă zi am pozat pentru o revistă, ce avea să fie publicată de încoronarea mea chiar dacă păre ușor credețimă că nu a fost deloc, iar în altă zi am stat drept model pentru o statuie din gheață carbonică. Așa că am avut de făcut ceva în fiecare zi.
Înainte de marele eveniment cu trei zile am avut niște invitați speciali. Lucy, Aspen și Maxon. Așa că mi-am ales o rochie mai impunătoare, fără umeri neagră cu accente aurii, lungă cu un sliț pe o parte cu un sfert deasupra genunghiului, cu niște sandale aurii cu toc înalt. Aveam părul prins într-un coc jos la spate cu una din diademele preferate. Obiceiul spune că înainte cu o săptămâna de încoronare, este prezentat următorul conducător.
Așa că mi-a plăcut să îi văd fața lui Maxon când a văzut și auzit că eu Dali, aveam să devin regină.   M-a privit cum coboram treptele de acestă dată fără să mă accidentez.
-Bine ați revenit! am surâs eu. Dar e cazul să zic și Bine ai venit! cu o notă de sarcasm în glas.
Să mergem în camera ceaiului, căci nu cred că prințul are aprobarea viitoarei regine în sala doamnelor.
-Despre ce vorbești Ami?
Dar eu am continuat să merg, conducândui pe părinți lui. În timp ce mergeam am vorbit cu el dar fără să mă uit la el aveam în glas câteva urme de superioritate.
-Să știi că nu este nici o Ami în acest palat!
Părinții noștrii mureau de râs, mai aveau puțin și cădeau, dar el tot nu se prindea. Până ce m-a prins de mână:
-Tu nu ești Ami?
-Dă-mi drumul! am zis, apoi am țipat
-Am zis să-mi dai drumul!
În acel moment l-am călcat pe picior.
-Sunt viitoarea regină, iar numele meu a fost dintotdeauna Daliana! Nu știu ce Ami visezi, dar îți sugerez să te oprești. Altfel vei face o vizită la temniță.
Oricât de tare mă durea inima să o fac, să-i zic că nu sunt Ami a lui, că nu sunt draga lui, dacă el nu se prindea singur nu aveam voie să-i zic, altfel totul ar fi fost în zadar. Și eu care îl consideram deștept. Mă înșelase.
Odată ajunși în camera ceaiului, Maxon s-a așezat în fața mea. Părinți lui și tata râdeau de nu mai putea de ce se întâmpla. Probabil dacă nu trebuia să fiu serioasă aș fi reacționat la fel.
-Viitoare regină Dali...
-Pentru tine sunt Alteță sa Regală!
Acum trebuie să te prinzi. Haide! Mi-ai făcut capul calendar cu asta, cu faptul că așa te adresezi corect. Practic nu mă lăsai să scot cuvinte, pentru că mă corectai constant cu treaba asta. Acum înțeleg zicala În spatele unui bărbat puternic, stă în spate o femeie de succes. Oare tata era așa datorită mamei? Sau era doar Maxon pămpălău?
-Alteță ta Regală, nu ați fost cu mine în ultimele luni?
-Și dacă aș fi vrut, ce nu pot să zic că am vrut sau vreau. În ultimele luni am fost doar în castel. Nu l-am părăsit din cauza unui accident. De ce întrebați?
-Sunteți sigură?
-Mă acuzi de minciună? Nu pot să cred! Vrei să vezi ce real poate fi un călău dacă îl chem?
-Nu, nu vă acuz de nimic.
-Ești sigur? E foarte priceput să zboare capete! Trebuie doar să îl strig.  Călăule.. Călăule..
-Nu! Opreștete. Nu o face.
-Nu o face alteță ta regală. l-am corectat eu, însfârșit era și rândul meu să o fac.
-Corect alteță. Îmi cer scuze.
-Mă gândeam eu...
Apoi ne-am așezat cu toți vorbind despre consilieri, probleme, avocați. Până a venit o întrebare care nu avea nici o legătură cu discuția noastră:
-Alteță, pot să vă văd puțin glezna piciorului drept?
-De ce?
-Am o bănuială.
Am deschis ușor eu bareta că îmi era frică să-l las pe el pentru a nu mă atinge în locul unde încă mă durea, și i-am piciorul meu.
-Mulțumit?
-Aproape, pot să o ating?
-Cam ciudat, dar fie.
A început, ce e drept știa în ce puncte încă mă durea dacă mă apăsai, dar eu nu reacționam, sau cel puțin încercam.
-Mă scuzați că v-am irosit timpul. Îmi permiteți să vă încalț la loc?
-Sigur că da bunu Ahh...
Ce faci? Ai înebunit?
-Am strâns prea tare bareta? Îmi pare sincer rău Ami!
-Nu sunt Ami! Sunt Daliana! Ce nu înțelegi! Ești chiar incapabil?! Măcar ști ce e un călău, nu?
M-am ridicat brutal de pe scaun, dar fiind lângă cu șlițul rochiei desfăcut de piciorul meu, dacă nu era această situație, ai fi zis că pozez ca foto-model pentru o revistă. De notat pentru mine, trebuie să fac o ședință foto îmbrăcată așa. Arătam pur și simplu fabulos.
-Explică atunci de ce e singurul loc unde o puteam face pe Ami să tresară, dacă nu sunteți una și aceeași persoană?!
-Ești sigur de teoria ta? Ți-o asumi? Pentru că e o aberație ce spui! Să știi că avem un spital de nebuni foarte bun, la ieșirea din oraș. Pot să chem chiar acum o mașină să vină să te ia.
-Da și da.  Sunt sută la sută convins de asta, mai puțin de spital. Draga mea!
În sfârșit se prinsese! Credeam că nu o s-o mai facă vreodată. Îmi venea să-l și pocnesc, dar și sar în brațele lui. Însă am ales o singură variantă.
-Ți-a luat prea mult, și am sărit în brațele lui!
M-a prins strâns în brațe, în timp ce mă învârtea îmi și vorbea:
-Eu am vrut să văd dacă chemi sau nu călăul! mi-a șoptit el.
-Ți-a luat cam mult timp! Și totuși eu l-am chemat dar mai oprit tu.
-Știam de la început.
-Serios?!
-Exact cum știu că în avion ai folosit ochelari, ceea ce faci doar când ești terminată și foarte obosită, cum mai știu că ți-a aruncat pantofi iar apoi ți-ai pus orteza, și mai știu că ai vrut să verifici cât timp erau turbulențe, dar nu erai în stare să te mai ridici!
-Tu erai în avion!
-Bingo Draga mea.
- Dar unde ai stat timp de aproape două luni?
În acel moment mă învârtit încă odată, și ma așezat pe scaun.
-Păi e timpul să îți povestesc.
După ce ai plecat, am aștept o vreme până să plec, apoi m-am prefăcut drept grădinar, cofetar, slujnic și multe alte meserii. Dar erai mult prea stresată, nici nu te mai uitai la fețele oamenilor din  jurul tău. Am stat o zi întreagă să fac tot ce mi-ai cerut drept grădinar, dar nici nu mai observat, la ședința foto ți-am adus hainele, dar nici nu mai văzut. Însă mă bucur că în această seara te-ai uitat și la mine însfârșit!
-Oau! Poate ar fi trebuit să fiu mai atentă!
Toți rămăsesm șocați, eu și părinții noștri.
-Să înțeleg că sunt și eu sunt invitat la încoronarea ta?
-Cu siguranță! Doar ești…
-Prietenul tău! mi-a luat-o el înainte.
Cum să zică asta? Credeam că eram draga lui, iubita sa. De unde? Tocmai ce a zis că sunt o prietenă. Trebuia să fi chemat călăul când am avut ocazia. Dar nu puteam să-I tai capul în fața părinților lui. Sau puteam? Nu, nu! E o aiureală. Trebuie ca ei să nu fie de față. Pentru că încă ține am la părinți lui. Cum din doi oamenii minunați fiul lor e așa un nesimțit?!!
-Da, corect. E un prieten. Prietenul meu.
Ne-am așezat cu toți la masa. Am rămas puțin, apoi m-am scuzat.
-Mâine e o zi mare! O seară bună.
Așa se terminase ultima mea zi în calitate de prințesă! O zi teribilă! M-am trezit dis de dimineață. O data cu soarele! Am chemat-o pe Amanda, care mi-a făcut părul în cocul traditional încoronării, dar cu încă câteva acesorii, pe care mama le purtase la încoronarea ei, care a fost și nunta în același timp. În timpul în care Amanda îmi făcea părul i-am ceva ce uitasem să îi zic la venirea mea:
-Amanda, de acum înaite vreau să îmi zici Dali.
-Nu aș putea face așa ceva alteță. Dumneavoastră sunteți prințesa, iar de azi chiar regina.
-Mai am câteva ore până la încoronare. Și ai dreptate. De azi sunt chiar regina. Așa că primul meu ordin va fi să îmi zici Dali!
-Am înțeles alteță. Adică Dali! se corectă ea
Am râs amândouă. E timpul să mă îmbrac. Pentru încoronare, am ales o rochie de un roz pastelat, cu niște mâneci puțin bufante, cu accentele tradiționale  aurii pe ea. În timp ce Amanda mă ajuta să mă îmbrac, i-am zis:
-Vreau ca azi, la încoronare, să nu fi slujnica mea, ci vreau să fi invitata mea.
-Oau, este o mare onoare, dar nu o pot accept!
-De ce nu?
-Păi sunteți regina, iar eu nu am nimic adecvat cu care să mă îmbrac.
-Dacă asta e problema, vino cu mine! Am tras-o de mână și am dus-o în dressing.
-Și-am pregătit și ție o rochie albastră de culoarea valurilor, exact cum sunt și ochii tăi!
-Nu știu ce să spun!
-Spune că o vei îmbrăca!
-Da! Vă mulțumesc. Și a sărit să mă îmbrăcișeze.
-Haide, e timpul să te îmbraci, am și pantofi dedesupt!
Astfel am plecat amândouă gătite din dormitorul meu, și am mers în sala de bal. De fapt ea a intrat. Eu trebuia să aștept ca tata să intre.
Când a ajuns în holul din spate s-a emoționat foarte tare.
-Ce mare te-ai făcut! Parcă ieri îmi trăgeai coroana de pe cap.
-Și azi ce fac? am zis eu în glumă.
Am râs amândoi, apoi ne-am îmbrăcișat. Nu plânge mi-am zis în gând. Îți vei strica machiajul.
-Sper să mai ai nevoie de mine după ziua de azi. A zis el aproape plângând
-Tată, uităte la mine! Bineînțeles că o să mai am nevoie de tine. În fiecare zi din viața mea. NU știu ce maș fi făcut fără tine.
Am stat așa îmbrăcișați până ce a venit o slujnică pe care nu o mai văzusem până acum, probabil era nouă. Ne-a zis că e timpul.
-Gata?!
-Gata!
Iar el a intrat până în capătul sălii, toți au luat loc, toată lumea era acolo, ei bine aproape toate lumea, înafară de mama. Când s-a făcut liniște, muzica a început să început să răsune. Ăsta era semnalul meu. Odată ajuns în față a început să se audă discursul:
-Ne-am unit cu toți astăzi aici pentru a celebra o nouă eră, anume o nouă regină. Pentru că de astăzi, țara are nevoie de un nou conducător. Astfel că toți supuși au decis ca tu, prințesă Daliana să le devi regină. Juri să faci nu mai ce este bine pentru întregul regat.
-Jur!
În acel moment au fost adusese pe o pernă roșie din catifea, coroana și șceptrul. Mi-a foat pusă pe cap coroana, și sceptrul înmânat. Am visat ziua asta de când eram mică, adevărul e nu mi-o imaginasem fără mama, dar era un moment special, așa că am decis să nu mă gândesc la asta. Nu acum cel puțin.
-Să o aclamâm pe noua noastră regină. Ridicați-vă în picioare și să o aplaudăm.
M-am întors cu fața spre popurul meu. NU îmi venea să cred. Toți mă aclamau. În momentul meu cel mai glorios, ușile s-au deschis larg. Era Maxon care venea spre mine! Nu puteam să cred.
-Regină Daliana! Maiestatea voastră. Vreți să îmi faceți onoarea de-a vă…
Ușile ce erau de be-a se închiseseră, fură trântite. Toată lumea la pământ. Intraseră oameni mascați cu arme. Toată lumea se uita să vadă ce le zic să fac, iar eu mă uitam la tata. Uitasem că eu eram acum regina. Așa că am făcut semn să se lase la pământ. Ce altceva puteam să fac?
Dar Maxon nu ascultase, se trezise vorbind:
-Hei tu! Chiar tu! arătă cu degetul. Aveam un moment special aici!!! a țipat el.
Că doar nu era să tacă. De ce să rămână în viață, nu? O fi fost dureros că se despărțise de două ori de mine, dar asta era situația, nu puteam să dau înapoi acum.
-Tacăți fleancă! Altfel te împușc. Clar?
-De ce ați venit aici am intervenit eu. Ce anume vreți?
-Chiar pe tine regin-o!
-Pe mine?
-Păi tu ai coroana, deci valorezi o grămadă de bani.
-Adevărat, eu sunt regina ce deține mulți bani, dar dacă mă răpiți pe mine, nu aveți de la cine să primiți recompensă. se pare că nu erau cei mai deștepți hoți/atacatori/asasini sau cum sor fi numit ei.
-Bine punctat! O clipă, ne refacem planul. Nu plecați nicăieri. Vă informăm într-o secundă.
-Aaa, și să fim siguri că maiestatea voastră nu faceți vreo schema, băieți îl vor lua pe domnul.. Cum te cheamă băiete?
-NU e treaba ta!
-Am încercat să fiu politicos cu tine! Băieți luațil!
-Nu! Au strigat amândoi deodată.
Așa că Maxon   a fost luat pe sus, de trei mascați, în timp ce dădea din mâini și picioare, dar nu a reușit să scape.  Eram panicată, nu știam ce să fac, așa că am făcut ce am crezut de cuvință. Adică m-am speriat. Știu că nu e tocmai comportamentul corespănzurător pentru o nouă regină, dar de menționat eram în această slujbă doar de jumătate de oră nici măcar o jumătate de oră, de unde era să știu ce să fac. Din poveștile părinților mei, nu s-a întâmplat asta la nunta lor, care a fost în același timp și încoronarea. Panicată fiind am întrebat:
-Acum ce vreți de la mine să fac? am zis cât de impunătoare am putut, cu ce mai rămăsese din coloana mea vertebrală.
-Păi, planul e făcut destul de simplu. Am văzut că băiatul urma să te ceară în căsătorie, astfel fiind încurând soțul tău, adică viitorul rege.
-E un plan exceptional! Cu a singură scăpare. am zis eu sarcastică.
-A da? Și care ar fi aceea mă rog?
-E simplu! M-ați subestimat. Dacă urmează să fi cerută, nu înseamnă automat că eu zic da! (ceea ce era o minciună, sau cel puțin speram)
-Și de ce mă rog ai refuza dragostea la prima vedere?
-Dacă ți morțiș să știi, din două mari motive. Unul ar  fi o promisiune ce nu te privește, și faptul că  el practic mi-a dat papuci aseară. Exact cu o seară înante de încoronare, când în loc de iubita lui m-a făcut doar o prietenă! Ești mulțumit? am țipat eu cu lacrimi în ochi, probabil dacă nu trebuia să pat puternică pentru cei din cameră m-ar fi bufnit plânsul, dar nu puteam să arăt noului meu popor că s-au ales cu o plângăcioasă.
-Adică nu o să faci nimic pentru el?
-Ba am să-l salvez, pentru că tocami ce am jurat înaite să ajungeți voi, că voi face orice pentru poporul meu. Așa că zi ce vrei!!! m-a răstit la el
-Vreau să vi cu mine!
-Dacă vin cu tine îi vei lăsa pe toți cei din această cameră să plece?
-Sunt un om de cuvânt!
-Mă îndoiesc de asta! Cuvântul tău nu înseamnă nimic pentru mine! Dar mai întâi ei pleacă, apoi vin cu tine!
-Așa să fie! Toți înafară de regină sunt liberi să plece!
-Eu nu plec nicăieri, a strigat tata.
-Nici eu! această voce a fost a Amandei.
-NU! Trebuie să plecați. Eu voi fi bine. Promit! (așa speram cel puțin)
 Într-un final au fost dați afară de oameni mascați, iar în acest moment mă bucuram că au făcut asta.
-Mi-am făcut partea de înțelegere. Acum e rândul tău!
-Așa să fie!