Dezgheață-mi inima...

1 - E.M.A.

-Trage, iubito...

-Nu...

-Trage! Altfel nu vei putea scăpa... E singura soluție de a te salva...

-Nu pot... Te...

-Nu o spune! o întrerupse el brutal. Doar închide ochii și trage...

Ea îl privi, apoi îl ascultă și apăsă pe trăgaci. El căzu la podea, zâmbind oarecum resemnat.

-Ce fată ascultătoare... șopti cu ultimile forțe.

-Nu! sări în genunchi lângă el.

-Gata... Ai să trăiești... liberă... așa cum vrei...

Înfășură de câteva ori o cămașă peste rana din piept și încercă să îl țină treaz. Îi mângâie chipul până când lui i se închiseră ochii. Era mai bine așa, mai bine mort, decât fără ea. Pentru că dacă era prins, știa ce însemna asta pentru un om ca el. Iar ea știa că el nu ar fi putut să trăiască altfel...

Forțele speciale au năvălit în cameră după câteva secunde, alertate de sunetul împușcăturii. Dar pentru ei doi, se terminase totul.

**************************

-Salut, sunt Ema... am 20 de ani și sunt aici pentru că așa a decis judecătorul, spune ea sec.

-Bună, Ema...

-Salut Ema... zâmbi unul dintre cei aflați pe scaunele din fața ei.

-Bun atunci, să începem...

Fata a participat la întreaga discuție a grupului dar nu simțea că face parte din el. Ea nu simțea că a făcut ceva rău, nu avea de ce să fie în acel loc.

-Ema? Tu ai vrea să spui ceva? întrebă supraveghetorul.

-Nu.

-Bine. Atunci ne vedem vineri cu ceilalți. Ema, tu mai rămâi puțin...

Fata rămase pe scaun serioasă. Nu obiectă, nu dădu ochii peste cap, nu reacționă ca o adolescentă rebelă. De fapt, nu reacționa deloc, era ca o stană de piatră. Chipul ei nu trăda nici cea mai mică emoție, lucru care inițial l-a îngrozit pe judecător.

-Ema, vreau să te rog ceva. Știu că ție îți este greu să accepți schimbarea, dar m-aș bucura dacă ai participa la discuții. Experiența ta ar putea fi de ajutor, mai ales în contextul ăsta. Nu vreau să stai pur și simplu și să asculți... Te rog...

-Domnule Marcu, simpla mea prezență aici ar trebui să fie suficientă și să vă mulțumească. Nu văd de ce aș face mai mult în condițiile în care am fost obligată să fac ceva ce mi se pare nedrept.

-Ema... Încetează cu chestia asta cu domnule... ne știm de atâția ani... 

-Uitați, știu că este jobul dvs. E treaba dumneavoastră să ne ... reparați. Dar eu nu am făcut nimic greșit iar aici sunt pentru că un judecător mă crede nebună, atât. Credeți același lucru?

-Nu...

-Atunci, lăsați-mă în pace!

Ema ieși din sală lăsându-l pe bietul Marcu fără replică. El măcar a încercat. O cunoștea pe Ema de când era mică, știa ce fel de copil fusese și cât de mult s-a schimbat, așa că era frustrat de neputința asta pe care o simțea, că nu reușește să o facă să vorbească despre ce i s-a întâmplat.

Vineri, a venit cu o jumătate de oră mai devreme, a aranjat sala și scaunele în cerc, a pus tot ce a cumpărat pe o masă - inclusiv niște eclere micuțe, care știa că îi plăceau Emei. Rând pe rând au început să vină participanții. Ema a venit și ea, cu aceeași față inexpresivă, s-a așezat pe un scaun și a început să butoneze la telefon.