Flacara iubirii

Capitolul 18 - Viata ca un ocean involburat

Vocea necunoscuta imi ridica firisoarele de par de la ceafa si imi provoca un fior de teama sa imi strabata sira spinarii. Nu putea sti nimeni lucrurile pe care le puteam face eu, pe care le puteam face noi. Si nu era nevoie sa imi spuna cineva ce ni s-ar intampla daca lumea ar afla de "abilitatile" noastre. Niciunul dintre noi nu ar mai fi in siguranta, oamenii ne-ar vana ca pe animale si ori ne-ar prinde ca sa ne omoare, ori ca sa ne studieze ca pe niste soareci de laborator. Am fi privati de libertate si de orice lucruri care pana atunci ne-au facut fericiti.

Timpul parca s-a oprit in loc si la fel si inima mea. Se presupunea ca suntem singuri in coltul acesta uitat de lume si imi era si mai teama la gandul ca posesorul acestei voci profunde ar putea fi aici cu alte doua sau doua zeci de persoane. Oricum ar fi, un singur om care sa stie de existenta vrajitorilor ne poate pune in pericol libertatea si chiar viata, daramite mai multe persoane.

Liam s-a intors incet cu spatele la mine, fixandu-l pe strain cu privirea si incercand sa ma acopere de ochii lui cercetatori. In momentul acela nu stiam cum sa ma fac mai mica, cum sa ma ascund mai bine in spatele umerilor lati si al spatelui cu muschi proeminenti ai lui Liam.

- Ne place sa venim aici ca sa fim singuri. Tu ce faci aici? Nu te-am mai vazut prin imprejurimi.

- Sunt nou aici. Si vin de vreo cateva zile in continuu, dar tot timpul am fost singur, nici urma de voi pe aici. Ea ce-a patit?

Liam imi arunca o privire scurta, in care se citeau disperarea si neputinta, chiar daca incerca sa le ascunda.

- N-a patit nimic.

- Nu pare asa. Esti sigura ca esti bine?

De data aceasta mi se adresase mie, privind in jurul lui Liam si incercand sa ma zareasca.

- Ihi...

- Poate ar trebui sa te indepartezi de ea. Pare speriata.

- E in regula. Parintii ei sunt doar dificili. Zilele astea mai mult decat de obicei.

Eram destul de sigura ca cei doi imi puteau auzi bataile inimii, chiar si de la distanta la care se afla strainul.

- Cum te numesti?

- Chase.

- Si de unde vii?

- New Hampton. Ce-i asta? Suntem la interogatoriu sau ceva?

- Nu, doar incerc sa fac conversatie.

- Aha... Pai daca nu se intampla nimic aici, eu plec.

Ma privi din nou, de parca astepta sa incep sa strig si sa il implor sa ma scape de Liam, cand eu nu stiam cum sa ma apropii de el mai repede ca sa imi usureze fierbinteala ce imi cuprindea pieptul.

- Ok. Ne mai vedem.

I-am facut repede cu mana, desi corpul meu a protestat extrem de tare impotriva gestului inofensiv. Am incercat sa imi mai controlez respiratia cateva secunde cat am asteptat ca sunetul pasilor lui sa nu se mai auda, apoi m-am prabusit pe pat gafaind si tinandu-mi pieptul cu ambele palme, de parca imi era frica sa nu fuga. Liam ramasese blocat cu privirea spre locul unde se afla Caleb acum cateva secunde si nu parea sa isi revina prea curand.

- Liam.

Vocea mea iesise ca o soapta panicata, dar a fost de ajuns ca sa il aduca din nou cu mintea in prezent. Se intoarse spre mine si ma ajuta sa ma intind mai bine pe patul scartaitor, punandu-si mainile pe umerii mei cand convulsiile imi cuprinsera corpul. Se aseza si el langa mine si imi depuse un sarut scurt pe frunte, care nu reusi insa sa imi calmeze deloc tremuratul corpului.

- O sa fii bine. Nu-ti face griji, o sa am grija de tine.

Deja incepusem sa imi ridic tot corpul de pe pat din cauza durerii sfasietoare si ma temeam ca saracul pat o sa se faca praf si pulbere, prabusindu-se cu tot cu mine pe podeaua scarboasa.