Inimi rănite

Capitolul 10 - Romantism + Multe tensiuni

După ce m-am luptat cu mine însumi ca să pot lua această decizie, parchez mașina în fața casei părinților mei și mai stau puțin pe gânduri înainte să ies. Am venit mai mult să vorbesc cu mama pentru că de la ea am niște așteptări să mă asculte, dar nu mă pot baza pe deplin de asta. Am venit special acum pentru că tata cu siguranță a plecat deja la birou și voiam să fim doar noi două.

Trag aer în piept și cobor din mașină tocmai când primesc un apel de la Jayden.

— Da, iubitule.

— Bună, iubito! Pe unde ești? Am venit la birou și m-am îngrijorat când nu te-am găsit.

— Nu-ți face griji, iubitule, sunt bine. Am venit până la ai mei ca să vorbesc ceva cu mama doar noi două. Tata a ajuns deja la firmă, nu-i așa?

— Da, l-am văzut pe hol mai devreme, dar s-a întâmplat ceva? Totul este în regulă.

— Da. Doar vreau să vorbesc cu ea despre tot ce s-a întâmplat până acum, dacă tata tot nu e acasă. Sper doar să și vrea să mă asculte. Simt că am nevoie de asta.

— Bine, iubito. Sper să fie totul bine și te rog să mă ții la curent.

— Sigur că da. Ne auzim mai târziu când vin la birou.

— Desigur, scumpo. Te iubesc!

— Și eu te iubesc, dragostea mea.

Mă apropii puțin mai încrezătoare de poartă și îi văd pe portarii pe care îi cunosc de când eram mică. Sper doar să nu am și interdicție de a intra în propria casă.

— Bună dimineața, domnule Holt! Pot intra sau am interdicție?

— Bună dimineața, domnișoară Cassandra! Desigur că puteți intra. Poftiți, vă rog!

— Mulțumesc. Mama este acasă?

— Da. Am văzut-o adineauri prin grădină.

Auzind asta, mă îndrept spre curtea din spatele casei unde se află grădina impresionantă cu flori a mamei și o văd îngrijindu-se cu delicatețe de niște trandafiri roz. Se întoarce spre mine când îmi aude tocurile pe poteca din pietre și pare foarte surprinsă să mă vadă.

— Cassandra?!

— Bună, mamă! Cu siguranță ești surprinsă să mă vezi, dar am venit să stăm de vorbă, însă nu știu cât de bine-venită sunt.

— Bună, scumpo! Ce vorbe sunt astea? Desigur că ești bine-venită aici.

— Nu o să mai țipi și mă vei asculta?

— Da, promit.

— Bun. Din cauza asta am și venit când ești doar tu aici.

— Atunci haide să ne așezăm undeva jos, te rog. Ai luat micul dejun sau vrei ceva de băut?

— Nu, mulțumesc. Sunt bine așa. Îmi este de ajuns dacă stăm undeva ca să putem vorbi liniștite.

Încuviințează și ne așezăm la masa de pe terasă, gândindu-mă la cum aș putea să încep discuția.

— Mamă, uite... Nu am venit aici să ne certăm și nici să dezgropăm trecutul, ci doar să văd dacă pot obține de la propria mea mamă puțin sprijin.

— Scumpo, cum să nu primești sprijin din partea mea? Sunt mama ta.

— Iartă-mă dacă ți-o spun prea direct, dar nu mi l-ai oferit când aveam cea mai mare nevoie de el. Poate că este și vina mea pentru că nu am țipat în gura mare că sunt neputincioasă și am nevoie de ajutor, dar mereu am fost singură într-un fel sau altul. Am trecut de una singură prin multe clipe grele pentru că nu am vrut ca nimeni să-mi știe durerea, dar când am spus-o cu voce tare, mi-a fost întors spatele de către propria mea familie. îi spun deja având ochii plini de lacrimi și o văd la rândul ei tristă, dar nu am ce face pentru că trebuia să-i spun la un moment dat măcar o parte din rănile mele din trecut.