My entire life

Nu vreau să trăiesc așa

Media Răzvan

Rozira pov

M-a sunat. A spus că o să stea la muncă. A vorbit cu ea. Din cauza ei, era afectat. Simt, sunt sigură. Chiar dacă m-a atins, chiar dacă spune din gură vorbe mari, nu îl pot crede întru totul.

 Acum se prinde și pentru mine adevărul. Morag și cu sotul meu, au avut ceva înainte să devină bărbatul meu. NICI MĂCAR NU ESTE. DOAR ÎN ACTE CHIPURILE. 

Cum am putut să fac o greseală atat de mare? 

Cum am putut să accept și cum voi putea să o țin în minciună în ritmul acesta? 

Îmi torn băutură în pahar și privesc în jur. Și ce, aici ar trebui să fie casa mea? Dar sunt singură. Nu aud nici măcar vocea unui copil. Iar singurul care mă știa atat de bine, RĂZVAN, m-a părăsit cand a auzit că îl iubesc.

Oare de ce viața e așa de crudă cu mine? Știu că am făcut multe tâmpenii, nu cer să fiu primită și tratată ca o fată dulce și bună, nu sunt. Știu că nu sunt. Dar de ce m-am lăsat atrasă în jocul acesta? De ce am permis oare să fiu folosită ? 

Crezand și dorind să fiu cu el, nu m-am îndepărtat mai mult de cel pe care îl iubesc? Am ajuns ca aceia din filme și din cărti. Am ajuns ca aceia pe care îi arătam cu degetul.

 Chiar dacă vreau să cred într-o poveste de iubire frumoasă, nu este. Am fost respinsă. Am fost abandonată. Am fost sinceră în viața mea, o dată și nu doar atunci, dar nu am fost primită. 

VIAȚA MEA E RUINATĂ. 

FĂRĂ RĂZVAN, FĂRĂ ACEL VIS AL MEU, DE CE MAI TRĂIESC? 

Nu știu sincer. Uneori îmi vine să-i pun capăt. Chiar și în aceste clipe, aud o voce în mintea mea. În urechi. Cum îmi spune ce trebuie să fac, niste pasi, pe care îi pot urma și să am parte de ceea ce îmi doresc. 

LINIȘTE. Minciuni, iluzie. 

DAR OARE, CEI CARE SE SINUCID, NU SE CONDAMNĂ SINGURI? 

NU SUNT EU O TIPĂ CREDINCIOASĂ, DAR ÎMI ADUC AMINTE CĂ MAMA MERGEA LA BISERICĂ. RAR CE-I DREPT, ÎNSĂ CAND O FĂCEA, MĂ LUA CU EA. DE ACOLO ȘTIU CATE CEVA. 

POATE AR FI TREBUIT SĂ FIU MAI ATENTĂ CU VIAȚA MEA. 

AM VRUT UN COPIL CU RĂZVAN, DAR AM LUAT UN TEST DE SARCINĂ, L-AM FOLOSIT ȘI NU E NIMIC. NU SUNT ÎNSĂRCINATĂ. 

NICI NU SUNT IUBITĂ. FAMILIA PE CARE AM VISAT-O, NU EXISTĂ. 

SUNT SINGURĂ ÎN CASA MEA CHIPURILE ȘI ÎMI VINE SĂ URLU LA PERETI. 

ÎMI VINE SĂ-MI TRAG PALME ȘI SĂ PLANG. 

Beau și încep să plang. Îmi iau telefonul și o sun pe mama. Nu răspunde pe moment. SPER CĂ ESTE BINE. ÎI LAS UN MESAJ, SĂ MĂ CONTACTEZE IMEDIAT CAND ARE OCAZIA. 

Arunc telefonul în buzunar, iau sticla cu mine și urc sus. La baie. Scot dintr-o cutie o lamă, dau drumul la apă și îmi văd de lucru. Îmi prind părul într-o coadă, șterg oglinda cu un servetel și mă holbez la ochii mei pierduti. Nu se mai află nimic în ei, vreo lumină, vreo speranță. Sunt goi și nu arată decat durere. Mă sperie imaginea pe care o văd. 

Zâmbesc singură, poate o iau razna și mă las pe vine, langă cada unde se adună apa. Și în care mă voi băga cand e plină. 

Mai arunc o privire pe telefon în timp ce golesc sticla. 

În cele din urmă, răman la poze. Mă holbez cu lacrimi pe chip, la una cu RĂZVAN. Îmi este dor de el. Aș vrea să fie langă mine. Sunt slabă, nu am fost în viața mea puternică. Poate doar cand o apăram pe mama. DAR EA O SĂ SE DESCURCE FĂRĂ MINE. SUNT DOAR O RUSINE PENTRU EI. POATE CĂ TATA ARE DREPTATE. POATE CĂ NU MERITAM SĂ MĂ NASC. MĂ DOARE INIMA. NU ȘTIU CE GANDESC, SE PARE CĂ BĂUTURA MI S-A URCAT LA CAP.