I protect you from the shadows [J.Jk]

2

Cred că își aranja cărțile de vreo zece minute intenționat, dar nu a plecat, m-a privit răbdător cu un mic zâmbet pe buze. De când am ajuns nu a plecat de lângă mine, ba chiar m-a așteptat la ușa principală. A fost infricosator.

M-am adunat, am dat un oftat mic și mi-am închis ușa dulapului, îndreptându-mă spre clasa mea. Nu a durat mult până când Jungkook a venit lângă mine. Știam că e în clasă cu mine, eu am stat în colț și el a stat în celălalt colț cu prietenii lui, dar de data aceasta el stătea lângă mine. Multe fete se uitau la mine cu ură, el era unul dintre cel mai frumos și popular băiat în afară de prietenii lui. Adevarul este că nu am înțeles ce face, de pe o zi pe alta stă cu mine.

Ora a trecut încet, am simțit cum Jungkook se uită la mine din când în când, ceea ce m-a făcut puțin nervoasă. Cred că a fost prima dată când nu mi-au aruncat bile de hârtie și cu lipici, lucru pe care îl apreciez pentru că nu mi-au mai stricat uniforma.

Am ieșit din clasă încercând să fug de Jungkook, dar a fost un eșec pentru că era deja afară și mă aștepta. Am făcut doi pași și am trântit ușa, el doar sa uitat la mine. Băiatul ăsta mă sperie. Se pare că toată lumea se dusese deja în cantină. Mi-am strâns pumnii și m-am întărit. M-am întors și m-am uitat la el încruntată.

– Ce drăguță arăți așa.*A îndrăznit să-mi spună, m-am încruntat mai mult iar el a zâmbit mai mult.*

– Ce e cu tine?! * am urlat * Nu te cunosc și de nicăieri mă aperi, mă iei de mână și acum nu mă poți lăsa în pace! * am spus foarte repede. Jungkook și-a șters zâmbetul de iepuraș și acum s-a încruntat.*

– Nu mă cunoști, dar eu da, Choi Hara.* spuse el cu un ton puternic al vocii.* Nu-mi pasă dacă arăt ca un urmăritor, chiar nebun... dar m-am săturat de asta . *A continuat el, fața mea a devenit confuză. Sătul? Sătul de ce? nu i-am făcut nimic. * Sunt obosit să văd că te tot rănesc, mă doare să văd o persoană nevinovată suferind. *Mi-sau umplut ochii de lacrimi, a fost prima dată când am avut mai mult de zece cuvinte cu cineva la școală și nu m-am gândit niciodată că va fi asta un fel de conversație. Jungkook s-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat.* Îți explic totul mai târziu, bine? mai bine mâncăm.

N-am spus nimic, m-a luat a doua oara de mână și mi-a șters lacrimile pe care le aveam. Când am ajuns la cantină m-am oprit brusc, el s-a uitat la mine, l-am tras la masa unde stăteam mereu singură. Știam că vrea să mă ducă la masa prietenilor lui, dar nu, nu îi cunoșteam.

M-am așezat și el a plecat, mi-a spus că va merge sa plătească prânzul nostru, am scos banii ca să-l plătească pe al meu dar a refuzat categoric. Am așteptat acolo, am simțit aproape toate privirile celor care erau acolo, m-am simțit inconfortabil. L-am văzut pe Jungkook spunând ceva prietenilor săi, ei au dat din cap și se pare că Jungkook și-a luat rămas bun ca să se întoarcă la mine.

– Sper că îți place puiul pe care l-am ales. *a spus el și mi-a întins farfuria. La naiba, îmi plăcea puiul ăla. Am dat din cap timid*

– Hara, poți să ai încredere în mine.*El și-a fixat ochii pe ai mei.* Nu trebuie să fii serioasă cu mine, hai să vorbim.*M-a încurajat. Am zâmbit puțin, el a zâmbit ca un iepuraș drăguț.*

– Vreau,am spus încet, vreau să-mi explici de ce faci asta din senin.

– Ce fac? a întrebat el jucăuș.

– Nu știu, vorbește cu mine?  Am inspirat adânc.

– Cumva... protejându-mă. Jungkook a zâmbit.

– Mă bucur că ai luat-o așa.

– Ei bine, să vorbesc cu tine, nu știu cred că era timpul să o fac. *A ridicat din umeri* Și protejându-te, am făcut asta cu mult timp în urmă, apropo scuze, nu îi puteam face să înceteze să nu te mai deranjeze 100% dar măcar am putut puțin câte puțin.

Mi-a luat ceva timp să procesez totul, dar în sfârșit am înțeles. Am crezut că sunt singură în tot acest timp, am crezut și că acele fete au încetat să nu mă mai deranjeze pentru că deja se plictisiseră de mine, dar nu, se pare că Jungkook le-a pus capăt. Acesta a fost cel mai frumos și grijuliu lucru pe care la făcut cineva pentru mine.

M-am ridicat și el s-a uitat la mine confuz, n-am spus nimic, doar am ieșit de acolo. La naiba îmi venea să plâng, nu știu de ce dar îmi venea să plâng și nu era din cauza tristeții și a furiei ca de obicei. Lacrimile amenințau să iasă, nu puteam plânge în fața tuturor. Am fugit la copacul la care mergeam tot timpul, era în curtea din spate. Am ajuns și am început să plâng așa cum am prezis acum o clipă.

Am simțit cum cineva ma tras de braț și ma îmbrățișat.

– Îmi pare rău *am auzit vocea lui Jungkook, părea îngrijorat. M-a strâns puțin mai tare, făcându-mă să mă simt în siguranță.* am făcut sau am spus ceva greșit? Îmi pare foarte rău.*Am clătinat din cap.*

– Mulțumesc Jungkook, chiar nu știam asta. Ești cea mai bună persoană din lume, nu m-am gândit niciodată că cineva va face atât de multe pentru mine.*Jungkook a zâmbit ca un iepuraș ca întotdeauna.*

– Nu trebuie să îmi mulțumești. De asemenea, acesta era planul Hara, era ceva ca un super-erou care acționa din umbră.* Am chicotit și m-am îndepărta încet din îmbrățișare. Încă nu știam de ce a făcut ceea ce a făcut, dar știu că am  încredere în el și apreciez că a intrat în viața mea.*

Este uimitor cum sa schimbat totul în doar câteva zile. Nu am crezut niciodată că mi se va întâmpla asta, mai bănuiesc că este un vis și că în orice moment Changjo mă va zgudui să mă trezesc, adevărul este că nu visez. Jungkook a continuat să mă privească cu acel zâmbet de iepuraș, asta este cu adevărat real?

_________________________________________
Ok,capitolul ăsta ca este puțin mai lung

1097 de cuvinte.

Cum vi sa părut acesta capitolul,va plăcut?

Îmi pare rău pentru greșelile gramaticale 🤍💜